de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 03 decembrie, ziua †) Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani; Sf. Proroc Sofonie, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
Dl Nicolae Constantinescu a lecturat din volumul EPIGRAME, Editgraph, 2020, autor Smarandache Agheană: (ROMÂNIEI) România și-au dorit-o/ Turcii, ungurii, tătarii,/ Însă ne-au secătuit-o/ Totdeauna demnitarii. (NEPOTRIVIȚILOR) La divorț, judecătorul,/ Bate cu ciocanu-n masă:/ Care e motivul frate?/ Eu, creștin și ea… Satană. (BOGAȚILOR ȘI SĂRACILOR) Unii își păstrează banii, În dolari, euro, lire,/ Numai eu, că sunt sărac,/ Îi păstrez în… amintire. A continuat cu monologul Sistem Râmnicu Sărat din volumul Înțepături utile, Ed. Rafet, 2017, autor Matincă Costea: „Ca oricare om cinstit/ Într-o zi, m-am pregătit/ Cu nespusă bucurie/ Să fac o călătorie!/ Nu departe, la Galați,/ Târgu Jiu, Brașov, Urlați,/ Baia Mare sau Zalău,/ Numai până la Buzău./ Și să fiu bine-nțeles,/ Mă duceam cu interes/ La o rudă apropiată,/ Îndrăgită, o cumnată./ Fiindcă ea, pretențioasă,/ Nu se clintește din casă/ Soața m-a tot îndemnat:/ Du-te tu, că ești bărbat!// Să nu merg cu mâna-n gură/ Zic: Iau ceva băutură!/ Că vreau darnic să mă țin,/ Luai trei sticle cu bun vin;/ Luai rachiu, un kilogram,/ Și ce bucuros eram/ C-o să vadă cumnățica/ Ce-i trimite Frusinica./ A doua zi către seară,/ Mă aflam în hol, la gară/ M-am prezentat la ghișeu/ Zic: Duduie, vreau și eu / Până la Buzău bilet!/ Zice: Strigă mai încet!/ Că nu mă simt obligată/ Să te servesc agresată./ Să credeți…, dar mă grăbesc…/ – Dacă vreau, nu te servesc/ Că ești afară din cale/ Ce-s? Nevasta dumitale?/ Foarte bine, n-ați greșit,/ Sunt precis căsătorit./ Nu pot infirma nimica,/ Cununat cu Frusinica!/ – Nici nu mă interesează/ Contrariu, mă enervează!/ – Hai, pleacă de la ghișet!/ – Cum? Să plec fără bilet?/ – Păi, pleacă dacă-ți convine!/ – Bine, dar nu ți-e rușine?/ Să mă aduci în așa hal,/ Să dorești să faci scandal…/ Lasă că te aranjez!…/ Îmi venea ca să turbez./ Frământându-mă așa,/ Aud trenul că venea./ Vine trenul, ce ponos…/ – Duduie, te rog frumos!/ Un bilet? Nu pot să stau…/ Ei bravo, așa te vreau!/ Luai biletul pe sub bară/ Trenul se oprise-n gară/ Restul a rămas uitat,/ Pe peron am alergat,/ Lumea era uluită/ Și foarte nedumerită/ Că văzură foarte clar/ Pe linia-ntâi mărfar./ Personalul era-n spate,/ Hai să trecem printre roate!/ Și-ncepu o-ngrămădeală/ Cu căzături, îmbrânceală;/ Să fi văzut geamantane/ Cum treceau pe sub vagoane;/ Călători de orice fel,/ Ori copil, ori bătrânel,/ Traversau calea ferată/ cu spinarea-ncovoiată./ De frică, eram ca varul…/ Zic: Să nu plece marfarul!/ Cum înaintam fricos/ M-am trezit cu fața-n jos/ C-o valiză peste mine./ Când m-am uitat, eram bine,/ Făceam baie, vrei nu vrei, / Într-o baltă de ulei./ Vinul tot mi se vărsase,/ Țuica se evaporase,/ Parcă nici nu existase./ Între timp, trenul plecase…/ M-am sculat atunci, jenat/ Și m-am dus la impiegat…/ – Ce e bre cu-acest mărfar?/ – Zice: Întreabă pe-acar!/ – Dar cu trenul personal?/ -E secret profesional!/ – Mulțumesc, nene Iordan/ Că m-ai lămurit buștean./ – Unde s-a mai pomenit/ Personalul înjosit?/ Plecând, mi-am zis enervat:/ – Sistem Râmnicu Sărat!”
Dna Ecaterina Chifu a lecturat din antologia Unirea face puterea, Ed. Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2018, poezia personală „EROII NU MOR NICIODATĂ În munţii înalţi răsună ecouri,/ În văi le repetă mii de glasuri:/ „Eroii nu dorm niciodată!/ Eroii veghează ţara toată!”// Eroii nu mor niciodată!/ Ei trăiesc cu inima curată,/ În milioane de inimi iubitoare/ Ce înfloresc în România Mare.// Pe câmpii răsună alte glasuri,/ Plutesc amintiri din alte timpuri,/ Pe aripi de vise eroii revin,/ Să vegheze plaiul străbun.// Şi, dacă-n floarea tinereţii,/ Viaţa lor a fost secerată,/ Azi, în cartea recunoştinţei,/ Eroii nu mor niciodată!// Le păstrăm duioasă amintire/ Și mereu le facem pomenire./ Eroii veghează ţara toată!/ Eroii nu dorm niciodată!”
„(Oaia bârsana) Bine spune domnul Daea:/ Cea m-ai sfântă este oaia,/ Ea săraca îmi zicea:/ Bea stăpâne, beaa si beaa! (Jurii cu bucluc) Cred că nu e prima oară/ Când cu toții constatați,/ Cum îi face de ocară/ Precum arbitrii…înjurați! (Știre pe scurt) Reporteri T V sunt cu „Caru”, trimiși prin țară, tras de ei, că boi nu m-ai au de unde!” (Dumitru Hangu, prin internet)
„(SUCUL ȘI BORȘUL) Sucul face la borș gură:/ – Dă-te-ncolo acritură!/ Tu nu vezi că ești, drăguță,/ Apă chioară de tărâță?/ Stai tot timpul la răcoare,/ Nimeni nu te vrea-n pahare!/ Pe când eu conțin nectar/ Zece E-uri și zahar!/ Patru fructe de pădure/ Și parfum de fragi și mure!…/ Ce mai! Sunt un poliglot,/ Bun la toate, peste tot!/ Hai sa facem deci o probă/ Practică, nu stat de vorbă!/ Cum fierbea pe aragaz/ Ciorba de cocoș cu praz/ Sucul încrezut se scoală/ Și se-aruncă drept în oală!/- Să vedeți ce zeamă scot/ De te lingi, pardon, pe bot!/ Mai alăturea Manole/ Fierbea ciorbă de fasole/ Și fără prea multă vorbă/ Toarnă borșul iute-n ciorbă./ Apoi pune din lighean/ Și mărar și leuștean!/ Juriul s-a lăsat pe vine/ Și-a crezut c-o să leșine!/ Borșul ăsta vă să zică/ I-a secat la lingurică!/ – Hai la oale și gustați/ Să vedem ce note dați!/ Mai întâi au luat probă/ Și-au gustat din prima ciorbă!/ -O fi ea de gujălie/ D-are gustul de leșie!/ Suc cu ciorbă? E greșit!/ Cine dracu-a pomenit?../ – Hai la oala lui Manole/ Și la borșul de fasole!/ Ce să zic? În trei minute/ Au mâncat cu ardei iute/ Toată zeama, pân’ la fund!/ Premiu-ntâi din primul rând!/ MORALA/ Pe ăl prost să-l lași în pace/ Până vezi ce zeamă face!” (Nicu Alecu, Murgești, grupul de epigramiști Alexandru Sihleanu, prin internet)
„(Cereri exagerate) Ce probleme avem acasă,/ Noi ne plângem la primar:/ Că n-avem ciorbă pe masă,/ Nevasta nu dă cu var. (Violență în familie) Dacă tot te-ai îmbătat,/ Nu te duci la primărie/ Că ea capul ți l-a spart./ Ori încerci la farmacie, sau îți iei altă soție.” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
Dna Mioara Zaharia a recitat poezia personală Strămoșii dorm înlăcrimați: „Nu sunt flori pe cerul strămoșesc/ Și recunoștință cât o țară/ Pentru voi eroii neamului,/ Eroi cu ochi de primăvară.// Cruci de flori plâng pe morminte/ Cu lacrimi calde argintii./ Nepoții vă-nchină în respect/ Snop de cântece și poezii.// Vă plângem cu lacrimi de rouă/ Pe scări de iubiri și mister./ Vântul tremură marea cea mare/ Și-o ridică să plângă la cer.”
A urmat lectorul de serviciu, dl Nicolae Constantinescu cu proză, sub titlul generic. Iubire înșelătoare. Vă ofer lectura: „Părea să răsară soarele pe strada lui
Era trecut de prima tinerețe. Deși nu prea avea noroc în dragoste, încă mai spera că va găsi aleasa inimii sale. Credea chiar și în așa zisele relații virtuale. Căutase pe mai multe site-uri matrimoniale, dar cum făcea că nu găsea deloc persona potrivită pentru el.
– Unde te duci, numai pui de pupăză aduci!
Îi spunea taică-su dezamăgit de alegerile pe care acesta le făcea. Dar într-o zi, a observat, pe o rețea de socializare, a primit o cerere de prietenie, desigur de la o fată, a acceptat-o.
– Bună, eu sunt Ștef, cu cine am plăcerea?
– Sunt Flori și plăcerea e de partea mea
Și uite așa a început totul, așa se cunoșteau doi oameni maturi, dar care nu avuseseră noroc în dragoste.
– Am văzut poza ta și mi-a atras atenția. Aș vrea să ne cunoaștem mai bine, eu sunt singură și dezamăgită în dragoste. Tu ce îmi poți spune despre tine, zise Flori.
– Și eu sunt singur și disponibil, nu am noroc în dragoste, deși am avut câteva relații, dar din nefericire nu a fost să fie. Vreau să ne cunoaștem mai bine, vorba aia: nu aduce anul, ce aduce ceasul! Au vorbit vreo două luni pe internet și la telefon, și de acum se gândeau la o viitoare întâlnire. Era timpul să fie și față în față. Ștef era entuziasmat, își făcea în minte fel și fel de scenarii despre cum va fi prima lor întâlnire. În sfârșit, părea să răsară soarele și pe strada lui!
Întâlnirea
În sfârșit, veni și ziua cea mult așteptată de Ștef, urma momentul întâlnirii.
– Bună, eu sunt Ștef, încântat de cunoștință!
– Încântată, eu sunt Flori!
De aici începu totul. Părea că se leagă ceva între ei… Se plimbau pe aleile unui parc din orașul vecin cu acela unde locuia Ștef. Se ținură de mână din când în când, el se simțea și mai apropiat de ea și îi fură un sărut. Totul era bine, urmară și alte întâlniri. Se părea că se cunosc de când lumea, era o chimie între ei, era ceva deosebit decât cu femeile pe care acesta le întâlnise în trecut.
La stână
Se mutaseră împreună, o perioada de timp au stat la el cu ai lui, dar după un timp au hotărât să se mute în orașul vecin cu chirie urmând, bineînțeles, să își caute și joburi acolo având mai multe oportunități fiind reședință de județ. Și așa și făcură, dar după un timp avea să se întâmple o nenorocire. Erau liberi, s-au dus la țară la mama lui Flori. Era dimineață mama Vica se trezise neputincioasă, nu mai putea să mai țină o cană în mână .
– Îmi e rău, nu pleca, zise aceasta fiicei sale.
Dar, aceasta nu ascultă, nu îi părea chiar atât de grav. Mama Vica mergea șchiop, în mână nu mai avea putere. Ștef împreună cu vecini acesteia au chemat salvarea, au luat-o. S-a întors și Flori era disperată, se aruncă în brațele lui izbucnind în lacrimi:
– Ce ne facem fără ea? Eu renunț la job!
– Nu se poate așa ceva, eu să rămân singur acolo!
Dar, până la urmă așa se întâmplă, după un timp pe mama Vica o externase din spital și Flori rămăsese să aibă grijă de ea, deși era mult mai bine. După un timp Ștef a rămas fără job. Se mutară la ea la țară.
– Să se ducă la stână, nu se mai poate așa! – spuse mama Vica.
– Ai dreptate, trebuie să se ducă la muncă!
Și uite așa, Ștef s-a dus la o stână, îi era foarte greu, el de la oraș să aibă grijă de oi, nu avea îndemânare deloc. Ciobanii aveau răbdare cu el, erau oameni cumsecade. Într-o zi Flori veni la el la stână.
– Nu se mai poate, ciobanii nu te mai țin și mama a zis că nu mă mai primește cu tine acasă. Întoarce-te la ai tăi!
– De ce îmi faci asta? Am lăsat totul pentru tine, pentru dragostea noastră care parcă strălucea ca razele soarelui, ca o floare ce înflorea pentru prima dată!
– Îți tai picioarele, dacă te mai prind în curtea noastră! zise Rică. Era și el pe acolo, un pierde-vară, concubinul mamei Vica. Aceasta își revenise aproape complet, el se făcuse stăpân în casa ei.
– Nu mă meriți, voi pleca!
Deși era încă vară, era o vreme rece, Ștef se hotărâse să plece la ai săi. Luase bagajele hotărât să pornească la drum, dar unde să plece? Afară începuse o ploaie mare de se umflase râul, mașina nu mai mergea. Se oprise la bar să bea ceva, gândind ce să facă pe o așa vreme.
– Vino cu mine, te duc să dormi la un prieten de al meu în seara asta, a zis unul cam negru și oacheș lucindu-i ochii la bancnotele cărora li se vedeau colțurile din portofelul lui Ștef. Acesta se uită la el, dar nu apucă să deschidă gura că …
– Hai înapoi, la noi la stână și pleci mâine, ca azi nu ai cum, zise Ionuț, fiul ciobanului.
– Sigur, eu merg cu cine cunosc, zise Ștef și așa, și făcu. Adormise greu în acea noapte, era tulburat de gânduri, nu îi venea să creadă că Flori îi făcuse asta. A doua zi își luă o parte din bagaje, că o parte le lăsase la magazinul din sat, se pregătea să plece.
– Hai, să îți arăt poteca pe unde să poți ieși în sat, zise ciobănița și porniră împreună. Îi explică pe unde să o ia și aceasta plecă. Ștef nu prea înțelesese pe unde să o ia, dar mergea înainte.
– Nu pe aici, ce faci, te întorci înapoi, auzi acesta un glas. Era un cioban cu oile. Nu mai știa ce să facă, era speriat și dezorientat în acele plaiuri parcă fioroase pentru un om singur și străin. S-a întors înapoi, dădu de vecina ciobanilor.
– Bună ziua! Vreau să ies în sat și nu reușesc, pe unde să o iau ? Aceasta îi explică, dar el tot nu era lămurit dar mergea înainte, pe un plai se vedea ceva mișcându-se și niște ochi parcă străluceau. Acesta încremenise, deși observă că nu era decât o vulpe. Merse înainte, dădu de o casă cu un gard de zid, bate, strigă, dar nimic.
– Numai Dumnezeu mă mai poate ajuta să ies de aici, își zise Ștef, dar nu apucă să termine de rostit aceste cuvinte că îi apăru în cale o cruce mare de piatră. Acesta căzu în genunchi izbucnind în lacrimi:
– Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă să găsesc drumul! După care descoperi o potecă pe care a mers până a ajuns în sat. S-a dus să își ia și restul de bagaje de acolo, dar fiind așa debusolat, uită unul dintre bagaje. Venise și autobuzul, urcă încet spre drumul care avea să îl scape de coșmarul prin care trecuse. După un timp autobuzul se opri, toți călătorii coborau, numai el nu.
– Hei, ce faci nu cobori? – zise șoferul.
– Păi… eu merg la oraș, răspunse Ștef.
– Da, dar trebuie să te urci în celălalt. Eu am mers doar până aici. Acesta coborî și grăbit încercă să se urce în celălalt, dar căzu jos, celălalt șofer îl ajută să urce.
Profesorul de română
Era prima zi de școală a unui băiețel micuț și firav. Colegii săi făceau gălăgie, li se alătură și el. Deodată ușa se deschise și apăru un bărbat înalt, bine făcut, cu catalogul în mână. Era profesorul de română. Îl luă pe firavul băiețel de guler și îl ridică în sus. Acesta înlemni de frică.
– Dacă mai faci gălăgie, te arunc pe geam!
Acesta chiar credea că așa va face. Altă dată când le dicta un text, copiii învățați să zică cu voce tare ceia ce scriu, ca la doamna învățătoare și astfel toată clasa era o ,,mormăială” de parcă au năvălit urșii acolo.
– Ce e cu mormăiala asta, aici? – spuse profesorul. Copii tăcură speriați. Dar timpul trecea și în domnul profesor, același băiețel, descoperi un suflet bun. Acesta absolvise școala gimnazială, după care dădu admiterea la liceu având rezultate bune mai ales la limba română, băiatul se întâlni cu profesorul său.
– Felicitări, mă bucur pentru tine! – zise acesta plin de bucurie întinzându-i o mână caldă și încurajatoare.
– Vă mulțumesc, domnule profesor! zise băiatul. Anii treceau, dar băiatul devenise de acum bărbat în toată firea și se gândea mereu la profesorul său de română, oare ce o mai fi făcând. Aflase că acesta plecase pe drumul fără de întoarcere. S-a dus la priveghi, dar nu îi venea să creadă că din acel om frumos și înalt ca un brad rămăsese o umbră.
– Nu se poate, nu e dumnealui! Dar privind la crucea de lângă masa de unde era așezat sicriu, a văzut numele său: Mircescu Ion și nu îi venea să creadă că boala îl schimonosise în așa hal. Dar el nu îl va uita niciodată pe cel care a fost profesorul său de română. Se duse la mormânt aprinzându-i o lumânare și grăind:
– Nu te voi uita niciodată, domnule profesor! Dumnezeu să te odihnească în pace, suflet bun!”
Proza prezentată astăzi de lectorul de serviciu, dl Nicolae Constantinescu, ne dezvăluie latura romantică, sensibilitatea unui creator de literatură, la început de drum. Îl așteptăm la o nouă lectură. Spor la muncă!
„Lectorul de azi ne arată un altfel de Nicușor! Azi am descoperit un tânăr român patriot, talentat, nu doar la creat epigrame sau poezie. Mi-a promis că îmi oferă poezia creată și prezentată la întâlnirea municipiului nostru, Râmnicu Sărat cu dl Varujan Vosganian. Azi m-am convins că Nicușor este un scriitor… un scriitor în devenire, cu mari șanse să devină un talentat scriitor complex. Proza prezentată de lector se încadrează în cerințele literaturii , textul este îngrijit . Eu mă rezum a declara că într-adevăr îmi place ce scrie Nicușor! Creația lectorului dezvăluie un suflet visător și sensibil, dar și un pix inspirat, înzestrat cu imaginație. Farmecul liric exprimă sentimentele lectorului și emoțiile sale în prezentarea realității. Amintirile sale despre profesorul pe care îl respectă, nu pot fi uitate. Proza prezentată azi este remarcabilă prin sinceritatea exprimării, dovedindu-ne că Nicușor are talent. Urez și dv. tradiționalul LA MULȚI ANI, cu ocazia Zilei Naționale a României!” (Mihai Doina)
„Mi-a plăcut prima proză a lectorului de astăzi, Nicolae Constantinescu, pentru că a scos în evidență personalitatea marcantă a unui cadru didactic care a dăruit lumină din lumina minții sale atâtor generații. Elogiul adus acestui cadru didactic consider că este elogiul tuturor cadrelor didactice, așa cum am spus și în prefața cărții mele Râmnicu Sărat dragostea mea, care are ca erou principal un profesor de limba română. Consider că profesorii, educatorii sunt crengile de aur care seamănă frumusețe, armonie în sufletul copiilor. De aceea cred că și dl Mircescu, evocat aici, a sădit în sufletul autorului dragostea pentru limba română, literatură și așa a apărut un tânăr talent la cenaclul nostru. Citeam anterior cartea de epigrame scrisă în colaborare cu tatăl său Mihail Constantinescu și mi-am dat seama de talentul umoristic au amândoi în acest domeniu. Acum, în a doua povestire am observat latura romantică a autorului și prin sentimentele exprimate mi-am dat seama ce suflet sensibil are. De fapt, ne regăsim în această scriere pentru că exprimă nevoia fiecărui om de iubire. În scriere apare autoironia, faptul că relațiile stabilite on-line eșuează. Eu, i-am recomandat anterior să trimită la revista Epigrama toate epigramele create anterior publicării cărții Urzicuțe, ca să se remarce printre creatorii acestei forme scurte de poezie. Îi recomand să citească mai mult, ca să devină creator de proză. Să observe în acele lecturi modalitatea de a scrie o carte în proză.” (Ecaterina Chifu)
„Lectorul de astăzi ne-a prezentat cu multă sensibilitate amintirea unui profesor de limba română și anume Mircescu Ion. Compunerea sa arată, prin sine însăși, nostalgia care aduce în prezent figura profesorului de limba română, cinstindu-i astfel memoria. O altă parte a lecturii de astăzi o reprezintă niște întâmplări proprii pe care a ajuns acum să le privească cu detașare și cu mai multă înțelegere. Din păcate aceste întâmplări au reprezentat în acele momente frângeri de aripi dureroase în iubire. Autorul de azi are un stil clar, folosește cu ușurință proprietatea cuvintelor. Ceea ce îi lipsește, momentan, abundența figurilor de stil, parțial scuzabil, pentru că această lipsă s-a interat în armonie cu trăirea sufletească de atunci. Îi doresc succes și îl așteptăm la altă lectură. ” (Georgeta Iuga)
„Lectorul de serviciu a fost un lector complex prin faptul că a prezentat și ca lector de serviciu și la momentul in memoriam Matincă Costea. Ca lector de serviciu, admir la primul punct faptul că și-a amintit de profesorul său. Cred că nimeni dintre noi nu își poate uita învățătorul, care după părerea mea, este ca și mama. Observăm că mulți copii spun așa acasă: „așa mi-a spus doamna sau domnul”. Învățătorii profesorii, indiferent cum i-am avut, mai mult sau mai puțin exigenți, nui pot fi uitați niciodată. În partea a doua prezintă o mică proză interesantă, dovedește talent. Pe lângă epigrame poate scrie și proză. Îi doresc succes!” (Costică Drîstaru)
„Junele Nicușor este o prezență plăcută, pot să spun că a crescut la cenaclu, a evoluat În spatele d-lui se simte sprijinul tatălui. Îmi place cum citește epigramele, sună frumos când le aud. Partea a doua a lecturii m-a uimit pentru că își deschide sufletul în fața noastră. și povestește micile necazuri ale tinereții sale. Aș dori ca urmarea scrierii de astăzi să se încheie fericit, cu o nuntă mare, la care să fim și noi invitați. Aș vrea să-i dau un sfat: când dispare o personalitate nu se mai folosește apelativul domnul sau doamna. Tânărul Nicușor are creionul la dânsul, dar să ia și o gumiță.” (Dan Zanfirescu)
„Pot să spun că este talentat, are un talent real. Povestirea a doua este un capitol autobiografic, redând dragostea curată. Îi doresc succes și îi sugerez să scrie un roman autobiografic.” (Mioara Zaharia)
„Din materialul anterior mi-am dat seama de talentul d-lui. Părerea mea este că dl Nicușor poate scrie un roman de dragoste. Felicitări!” (Floarea Frățilă)
Sâmbătă 10 decembrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dna Aneta Țâru Pioară. Vă așteptăm, cu drag!