Sâmbătă, 06 iunie, Odovania praznicului Pogorârii Sfântului Duh; Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat; Sf. Cuv. Visarion, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihail Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
De la Năvodari, dna Safta Leaută a trimis pentru momentul in memoriam două epigrame:
„(Unui elev tocilar) Ai tocit ca să iei bacul,/ Nu numai pingelele/ Și gâtul întorcând capul/ După toate fetele.
(Vorbărie multă fără rezultat) Ne-atacăm unii pe alții/ Murdărind cu vorbele,/ Dar nu vedem în fața porții/ Cum ne-atacă dronele”.
A urmat lectorul de serviciu, dl Dan Zanfirescu cu proză. Vă ofer lectura:
„(Nu pot să uit) Privesc coala de hârtie aflată în fața mea. Mi se pare așa de mare, așa de lungă și lată! Este cât un stadion pe care singurul jucător sunt eu. Galeria mă strigă să scriu, să nu mai pierd timpul. Așa că intru pe teren și încep să driblez printre cuvinte. Poate că voi faulta, așa că vă rog să primiți scuzele mele de pe acum.
Vraja se sparge, mă uit în jur: tablourile îmi zâmbesc invitându-mă să fac parte din ele! Nu am chef să fac asta și mă îndrept către fereastra deschisă. Am încercat să fac și eu ca în alte țări și să le las fără perdele. Din prima seară la ferestre apăreau persoane care se holbau în cameră. Stăteau și examinau interiorul ei. Comentau ce vedeau, unii se strâmbau, alții râdeau ca proștii, alții priveau serioși ridicându-se pe vârfuri voind parcă să vadă mai mult. Stăteam retras, nu puteau să mă vadă și îi examinam. Mă distram și eu, se distrau și ei. Până când au apărut niște mutre urâte, normal că urâte dacă nu erau, așa le spuneam, chipuri sau fețe, care mai aveau puțin și intrau în cameră. Și atunci gata, perdelele sunt iar la locul lor spre dezamăgirea celor care veneau la ferestre ca la un spectacol. Ba unii dintre ei m-au oprit și mi-au zis:
– Ce frumos și interesant este la mata în cameră, de ce ai pus la loc perdelele? Măcar lasă lumina aprinsă până mai târziu!
M-am uitat urât la ei și acum tot așa mă privesc când ne întâlnim.
Căldura de peste zi mă moleșește, mă alintă și acum înțeleg ce simt pisicile stând la căldură. Nu îi înțeleg pe cei care critică vara în loc să se bucure de acest dar neprețuit și gratuit. Este gratis, gratis, gratis! Ce mai este azi așa? Peste câteva luni o vom cumpăra cu mulți bani și îi vom duce dorul. Ferice de locuitorii din țările care au clima blândă. Nu bocanci, nu paltoane, nu pulovere, căciuli, fulare.
Mi-au rămas în minte două strofe ale unui cunoscut:
De dimineață beau un ceai neîndulcit,/ La prânz mănânc cu grijă un cartof,/ Iar seara nu am poftă de nimic./ Sunt mulțumit că nu am nici un of!/ Sunt mulțumit de ziua ce-a trecut!// De vreau desert ies repede afară,/ Ridic capul spre cer și mă sătul/ Cu norii ce-mi aruncă-n astă seară/ Niște strop`șori și îmi grăiesc: destul!
Am păstrat cuvântul „sătul” plăcându-mi mult. Cel care mi-a spus aceste versuri le știa de la soția sa, mare amatoare de sport.
Mă uit la ceas care și el mă privește. Ceasurile fac parte din viața noastră, ne măsoară timpul care a trecut și cel care a mai rămas. Ne pândesc toată viața și ceasul nostru dispare când și noi dispărem. Eu îl iubesc, dar aș dori să nu aibă limbile:
Un ceas ce limbi nu are,/ Nu este ceas defect./ El ticăie sărmanul/ Chiar ticăie perfect.// Ce mult îmi place ceasul/ De care am vorbit!/ Îmi spune cât e ora/ Cu al său ticăit! Așa este, iubesc ceasurile, le admir, dar pe cele mecanice le consider umane. Le asculți cum ticăie, când ești singur parcă vorbesc cu tine și îți țin de urât. Bineînțeles, reginele ceasurilor sunt pendulele, bunicii lor sunt ceasurile din vechile turnuri aflate, nu? în vechile orașe. Apoi mai sunt niște copii obraznici ai ceasurilor: ceasurile cu cuc! Este atât de distractivă pasărea ce iese să anunțe trecerea timpului, că aceasta nici nu mai contează! Contează cucul! El este privit!
Mă duc la fereastră, îmi aștept prietenul pe care nu l-am văzut de mult timp. Mă bucură plimbarea pe care o vom face, orele petrecute împreună. Este liniște, căldura a adormit copiii gălăgioși și vârstnicii, urăsc cuvântul seniori și păsărelele, și muștele! Parcă și mașinile care trec sunt adormite. Dar… ce chestie! Câțiva domni trec încet pe trotuar, nu vorbesc tare, sunt în dreptul ferestrei mele care este deschisă și aud cum unul dintre dumnealor repetă: simplu, te iubesc! De mai multe ori. Sunt patru bărbați și văd cum ceilalți îl roagă ceva pe cel ce spusese cele câteva cuvinte. Nu stau în cadrul ferestrei, stau retras și ei nu mă pot zări. Domnul rugat se oprește, scoate din buzunar batista și le face semn celorlalți să-l asculte. Și recită:
(SIMPLU, TE IUBESC) Aici, unde dealurile sărută câmpia,/ Iar munții din spate își scot pălăria/ Privind la orașul ce Râmnic își spune,/ La apa sărată ce-i intră în nume.// Aici, soarele are lumina mai blândă/ La fel ca ochii oamenilor din cetate./ Stau mândri aici și vor să-și vândă/ Inima, sufletul chiar de nu au toate.// Aici, am crescut, aici mi-am dus viața/ Mai bine, mai rău aici am muncit,/ Mai mult, mai puțin aici am iubit.
Domnii din jurul său îi strâng mâna și îl bat pe umeri. Acesta este emoționat, stă cu capul dat pe spate și respiră adânc.
– Frumos, bravo domnule! Eu nu m-am născut în aceste locuri, dar am trăit poezia. Și acolo unde stau eu sunt dealuri și munți în jurul orașului, dar…
Grupul se îndepărtează încet. Glasurile se sting, iar liniștea este stăpână. Privesc ceasul. Ar trebui să sosească așteptatul meu prieten. Parcă ghicindu-mi gândul soneria sună. Îl cunosc după cum o folosește. Deschid ușa și are loc ritualul despre care v-am mai povestit. Este așa cum mă așteptam: îmbrăcat elegant, parfumat discret. Este parfumul său inconfundabil: ușoare note de tabac, de mosc. Ca să le simți trebuie să te apropii de spațiul săi personal. Cu asta am spus totul.
– Când ai venit? Ia loc, te rog.
– Noaptea trecută. Am dormit, am avut mai multe drumuri scurte de făcut. Acum sunt odihnit, adio oboseală! Să știi că o plimbare în străinătate, nu este mereu o distracție. Ești mereu cu atenția sporită, vizitezi ce ai de vizitat, dar trebuie să fii mereu atent la ce se întâmplă în jurul tău. Bine, sunt multe de vorbit, nu sunt la prima ieșire, mi-a fost ușor să mă descurc. Dar parcă nu mai este cum era. Ceva, ceva te face să ai atenția sporită. Gata, nu mai vreau să mai vorbesc despre așa ceva. Fii atent! Să îți spun ceva: am cunoscut o persoană cu care am fost un timp împreună. Și persoana aceasta…. Este, este, scrie ceva să le zic poezii? Am câteva la mine, i-am povestit despre tine și m-a rugat să le iau și să le citim împreună. Caută în borseta încăpătoare și scoate două file. Vrei? Ne așezăm comod și amicul meu începe să citească.
(BOALA) Se strecoară încet, pândește,/ Vrea să atace, se oprește./ Poate sta așa o lună/ Sau o zi, o săptămână.// Când crezi că e pe ducă/ Se întoarce și te-apucă/ Cu brațele ei fierbinți./ Altceva tu nu mai simți.// Îți trec clipele din viață,/ Boala hoață te înhață,/ Te zbuciumi și te frămânți,/ Încerci boala s-o înfrunți.// Două drumuri ai de ales:/ Unul e bineînțeles/ Să te faci bine îndată/ Dacă nu, adio tată!
Nu zic nimic, cred că este modestă, dar tac din gură. Și bine fac.
– Uite, te rog să o asculți și pe aceasta. Nu este poezia întreagă, voi citi și restul. Tușește încet și apoi recită:
(INCERCĂRI) Avem și ceață, multe ploi,/ Curând vom avea altă climă./ Așa vom fi englezi și noi/ Cu vremea care o să vină.// Iar masa ni se va schimba,/ Mâncarea va fi mult mai verde./ Mai multe căni de ceai vom bea/ Și gustul cărnii îl vom pierde.
– Versurile următoare nu le am la mine, o să le citim în curând. Prietenul meu mă privește și așteaptă să zic ceva. Apoi râdem.
Mai stăm câteva minute și plecăm. Unde? Nu știm, mergem să ne plimbăm. Vom vedea unde ne duc picioarele. Ieșim din casă și mergem agale spre parc. Strada pustie ne oferă frumusețea ei. Ca o femeie cochetă își schimbă înfățișarea de mai multe ori pe zi. Nu numai înfățișarea, ci și starea. Este nervoasă, este romantică spre seară, după-amiaza este nerăbdătoare, iar noaptea este misterioasă! La fel și persoanele de ea. Apoi dimineața devreme are o liniște ireală. Mie îmi place această stare. Ce ciudat! Pașii ne duc spre gară. Nu este prima dată când venim aici. Gara este un nod gordian. De multe ori aici se rezolvă iubirile și neiubirile, bucuriile și tristețile, boala când te duci la spital sau fericirea când te întorci acasă. Dacă ar putea să povestească! Aici gândurile noastre urcă în tren fără noi, ajung unde vor și în vis ne povestesc. Cred că cei care trăiesc fenomenul deja-vu sunt persoane care doresc mult să călătorească, iar gândurile le-au luat-o înainte. Privim lumea care este o altfel de lume, este o lume a extremelor, a oamenilor agitați, nervoși, opuși celor calmi, care sunt de multe ori triști după ce au condus pe cineva drag. Privim la oamenii care se plimbă cu pași mici în jurul bagajelor, privesc des ceasul din gară și îl compară cu ceasul lor. Se învârtesc în jurul bagajelor și îi privesc urât pe cei care stau prea aproape de ele. Doamnele își țin gențile strâns la piept, iar domnii, ca niște cocoși, parcă ar spune:
– La distanță, stai la distanță, nu veni prea aproape. Doamnele își privesc soții cu admirație li sunt tare mândre. Persoanele care așteaptă pe cineva privesc în lungul șinelor de cale ferată, privesc trenurile care sosesc la altă linie sperând că și trenul așteptat va sosi fără să aibă întârziere. Acum sunt triști. Filmul acesta se schimbă rapid, este adevărat că a pleca înseamnă a muri puțin. Dar și a veni înseamnă bucurie, stare de bine. Eu și prietenul meu ne hotărâm să plecăm. Suntem aproape de ieșirea din holul gării. Ne oprim însă. La circa treizeci de metri de noi se aud țipete, plânsete. Oamenii, curioși, se îndreaptă spre acel loc. Vocea unui copil strigă, plânge, imploră. Nu înțelegem ce se întâmplă. Nu îndrăznim să ne apropiem. Un câine speriat se apropie de noi, se oprește privindu-ne apoi fuge. Zgomotul din acel loc crește, copilul plânge disperat, grupul se desface deodată și o fetiță vine fugind și plângând spre noi. Noi, eu, am încremenit. Omulețul vine lângă mine, mă apucă strâns de picior, Doamne, ce micuță este! și plângând mă imploră:
– Nu mă da nene! Nu mă da, te rog!
Sunt paralizat, fetița mă strânge cu toată puterea ei de picior și plânge. Prietenul meu este înmărmurit, cu o mână mă ține de braț, iar cu cealaltă mângâie căpșorul fetiței. Are și el lacrimi în ochi. În grupul de unde a venit fetița se aud țipete puternice. Un bărbat vine în fugă la noi. Are cămașa descheiată, ieșită din pantaloni. Este roșu la față și are o privire rea. O femeie îl ajunge din urmă și se agață de el.
– Bestie, bestie nu o să-mi iei copilul!
Se aruncă la picioarele lui încercând să-l oprească să nu ajungă la fetiță. Aceasta, sărăcuța, tremură. Nu mai plânge și își privește mama. Ce privire poate să aibă copilul! Scoate sunete pe care nu pot să le interpretez. Cei doi se luptă în continuare. Bluza femeii este ruptă și din colțul gurii apare un fir de sânge. Bestia ridică mâna și o palmă grea lovește fața femeii. Pe obrazul lovit înflorește un trandafir roșu. O altă palmă îi caută gâtul. Mama este o leoaică. Luptă disperată să nu ajungă bestia la fetița ei.
Nimeni nu intervine… nimeni. Fetița plânge lipită în continuare de piciorul meu. Mulțimea se desface și apar doi polițiști. Privesc în jur, întreabă scurt pe cineva și se apropie. Și eu privesc și înjur în gând. Îi despart pe cei doi, mai apar doi polițiști care rămân cu femeia. Aceasta vine șchiopătând la fetița ei, iar sărutările pe care i le dă nu se mai termină. Ajunge să mă mângâie și pe mine zicându-mi printre lacrimi:
– Vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc…
Își ține comoara lângă piept. Plâng împreună.
Mulțimea se rărește. Mă privesc cu prietenul meu și plecăm. Mergem tăcuți. Nu pot uita fetița, nu o pot uita. Simt și acum mânuțele ei în jurul piciorului meu. Am fost în mijlocul unei drame, pentru noi aceasta s-a terminat, pentru fetiță va continua.
– Ai văzut că nimeni nu a intervenit? Toată lumea privea, atât. Nici noi nu am reacționat, tu aveai fetița lipită de piciorul tău, dar eu nu am făcut nimic. Tace apoi. Îi simt supărarea. Îl văd lovind cu piciorul o hârtie. Apoi continuă.
– Copii chinuiți. Sufăr când văd așa ceva. Au o lume tristă, amărâtă.
Afară nu mai este așa frumos. Lumina zilei are ceva trist. Pe cer își fac apariția norii. Se aud tunete în depărtare. Copacii încep să-și unduiască crengile, un mic vârtej se formează în fața noastră și își continuă zbuciumul mai departe. Mergem mai repede. Ajungem la mine acasă. Încă nu plouă. Poate este doar un pui de furtună. Oare și natura este supărată? Și ea iubește copiii? Eu cred că da. Prietenul meu mă întreabă când ne apropiem de casă:
– Când mergem la doamna Toamna? Ce mai știi de dânsa?
– O să mergem. A fost internată. Și mie îmi este dor să o văd.
Ajungem. Lăsăm vântul singur afară în lumea lui și noi intrăm în lumea noastră. În casă. Eu nu pot să uit fetița, nu o pot uita…”
Imaginația dlui Dan Zanfirescu, poartă poezia pe… „apele” prozei într-o demonstrație de potențial creativ, spre satisfacția curiozității auditorului, pornind de la coala de hârtie pe care o vede mare și lungă, cât un stadion, necesitând să dribleze printre cuvinte, o analiză a ceea ce înseamnă ceas și semnificația lui în variantele: cuc, pendulă, mecanic, înțelegând în căldura zilei ce simt pisicile la căldură, continuând cu poezia celor ce treceau curioși pe lângă geamul camerei fără perdea, după moda din alte țări, trecând la vizita prietenului cu poezie și plimbarea la gară unde s-au întâlnit cu violența domestică înflorind pe obrazul sexului slab un trandafir roșu și intervenția poliției. Nu pot să uit sunt cuvintele din titlu și încheierea materialului prezentat. Sănătate și spor la scris! Îl așteptăm la o nouă lectură.
Dnei Safta Leaută îi dorim multă sănătate, spor la scris și o colaborare cât mai lungă!
„Proza scurtă citită de dl Zanfirescu impresionează prin introspecția pe care o face propriului suflet, un suflet de scriitor care știe să ilustreze cu talent și multă dragoste specificul local al unui oraș de provincie, cum este Râmnicu Sărat. El reflectează asupra trecerii timpului, timpul care marchează orice ființă. Timpul este infinit, dar omul a creat măsura timpului realizând ceasul pentru o mai bună organizare a vieții. Autorul iubește ceasurile, mai ales pe cele mecanice care prin ticăitul lor realizează un dialog cu povestitorul. Despre ceasurile cu cuc vorbește cu umor, pasărea care iese din cutie este distractivă, spune autorul.
Folosind tehnica povestirii în povestire, dumnealui prezintă dialogul a patru bărbați îndrăgostiți de poezie. Este foarte frumoasă poezia „Simplu, te iubesc”: „Aici, unde dealurile sărută câmpia,/ Iar munții din spate își scot pălăria/ Privind la orașul ce Râmnic își spune,/ La apa sărată ce-i intră în nume.// Aici, soarele are lumina mai blândă,/ La fel ca ochii oamenilor din cetate./ Stau mândri aici și vor să-și vândă/ Inima, sufletul chiar de nu au de toate”. Îndrăgesc aceste versuri pentru că surprind geografia poetică a Râmnicului cu dealurile și munții din spate și apa sărată. Folosind epitetul „soarele are lumina mai blândă” și comparația „ca ochii oamenilor din cetate”, creează un frumos tablou al orașului în care viețuiește. Scriitorul face un portret al locuitorilor: „Stau mândri aici și vor să-și vândă/ Inima, sufletul chiar de nu au de toate”. Astfel conturează locul nașterii, locul în care a trăit și a iubit.
Vizita prietenului îi prilejuiește alte reflecții asupra vieții, căci poeziile sale reflectă o realitate dureroasă. Este interesantă personificarea unei străzi din oraș: „Strada pustie ne oferă frumusețea ei. (…) Apoi dimineața devreme are o liniște ireală”.
Plimbarea la gară ne amintește de o piesă de teatru celebră a lui Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”. Drama fetiței, care era luată de la mama ei, este dureroasă. Scenele de violență ne înfioară. Ne dăm seama că femeile li copiii nu sunt apărați de violența altora și trebuie să se ia măsuri. Finalul este în concordanță cu starea personajelor. Natura se dezlănțuie pentru a marca suferința „altora”: „Afară nu mai este așa de frumos. zbuciumul mai departe”.
Felicit autorul pentru inspirația avută și aștept viitorul volum de proză.” (Ecaterina Chifu)
„În așteptarea unui prieten, autorul de astăzi, dl Zanfirescu prezintă la cenaclu câteva pagini de proză scurtă. În acestea se văd paralelele între nostalgia pentru ce este frumos în viața trecută, între prezentul palpitant și viitorul sumbru care se întrevede prin acțiunile oamenilor. Încercarea de a copia un comportament specific țărilor nordice, de a lăsa geamurile fără perdele, îl surprinde prin lipsa de civilizație a concetățenilor curioși să se apropie mai mult de fereastră pentru a analiza interiorul camerei. Un loc comun îl reprezintă tabieturile zilnice, cum sunt: ceaiul de dimineață, tic-tacul ceasului, eventual plimbarea de dimineață. Ceea ce îl distinge pe autor de restul vecinilor și cunoștințelor este iubirea pentru poezie și artă în general. Reflecția asupra obiceiurilor cotidiene ale trecătorilor de pe stradă, precum și parfumul ce-i înconjoară, cu note de tabac și mosc, îi aduc o stare de bine în momentul în care musafirul așteptat sosește și prezintă două poezii. Acestea reflectă iubirea pentru locurile natale, cât și preocuparea pentru tarele vârstelor înaintate: bolile.
Atenția este mărită atunci când aflându-se în preajma gării, citește disperarea din ochii unui copil, ce-i cuprinsese piciorul în speranța de a fi ocrotit de scandalul părinților care vroiau să-l împartă. Această violență domestică este privită cu indiferență de majoritatea trecătorilor. Singura persoană care se zbate să ocrotească copilul este mama fetiței, până la prezentarea poliției. Peisajul este sinistru: „Doamnele își țin gențile strânse la piept, iar domnii, ca niște cocoși, parcă ar spune: – La distanță, stai la distanță, nu veni prea aproape”.
O altă paralelă este între dorința de a trăi în locuri mai calde, unde nu este nevoie de îmbrăcăminte groasă și speranța că ținuturile noastre nu se vor transforma în terenuri reci și ploioase. Nota de lumină a lucrării o reprezintă sensibilitatea autorului pentru poeziile citite de prieten.
Îi mulțumim pentru lectură și îl felicităm așteptându-l să ne prezinte noi lucrări.
Felicitări dnei Safta Leaută că ne ține la curent cu noile creații, atât de actuale pentru viața curentă! Mulțumiri și urări de bine!” (Georgeta Iuga)
„Scriitorul Dan Zanfirescu, lectorul de serviciu, creează imaginea unui tablou la prezent. Privește coala de hârtie care i se pare mare „lungă și lată”. Privește ceasul și ceasul îl privește fiindcă acesta face parte din viața noastră „ne pândește toată viața” și dispare când dispărem și noi (…) Un ceas ce limbi nu are/ Nu este un ceas defect./ El ticăie sărmanul/ Chiar ticăie perfect”. Scriitorul iubește ceasurile, le admiră, „dar pe cele mecanice le consideră umane. Le asculți cum ticăie, când ești singur parcă vorbesc cu tune și îți țin de urât”. Prietenul cu care a ieșit la plimbare scoate din buzunar batista ca ceilalți să-l asculte și recită: („Simplu, te iubesc”) „Aici, unde dealurile sărută câmpia,/ Iar munții din spate își scot pălăria / Privind la orașul ce Râmnic își spune,/ La apa sărată ce-i intră în nume”. Această poezie este atât de gingașă ca și sufletul autorului și scoate la iveală sensibilitatea lui. Găsim în această poezie personificarea dealului care „sărută câmpia”. Scriitorul subliniază faptul că și-a dus viața aici, cu bune, cu rele, aici a iubit mai mult sau mai puțin.
Vorbind cu prietenul căruia i s-a destăinuit, citește poezia „Boala”, care pândește încet, vrea să atace, se pare că un moment trece, dar apare din nou, ori „te faci bine îndată”, ori „dacă nu, adio tată!”
În poezia „Încercări” face o perspectivă a viitorului: „vom avea altă climă” și în vremea viitoare și „masa ni se va schimba/ mâncarea va fi mult mai verde/ mai multe căni de ceai vom bea/ și gustul cărnii îl vom pierde”.
M-a impresionat povestirea fetiței speriată, îngrozită de violența tatălui care o bate pe mama ei și se repede ca un uliu să fure fetița. O scenă de groază într-o familie dezbinată care dorea fiecare fetița. O singură persoană ocrotește copilul care s-a prins de piciorul autorului. În curând vine poliția. Ceilalți trecători sunt indiferenți la suferința acestui copil. Copii chinuiți, o lume tristă, amărâtă, natura parcă participă și ea la suferința copilului: „Lumina zilei are ceva trist. Pe cer își fac apariția norii. (…) Încă nu plouă. Poate este doar un pui de furtună. (…) Lăsăm vântul singur afară în lumea lui și noi intrăm în lumea noastră. În casă.” Mulțumiri pentru lectură!” (Mioara Zaharia)
Sâmbătă, 13 iunie 2026, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl. Vasile Ghinea. Cei care scrieți, faceți-vă curaj și veniți la ședințele Cenaclului Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat. Nu veți regreta! O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu mult drag!