Sâmbătă, 23 mai, Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei; Sf. Mironosiță Maria lui Cleopa, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihail Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
De la Năvodari, dna Safta Leaută a trimis pentru momentul in memoriam două epigrame:
„(Cădere) Cad guvernele, măi frate/ Ca perele bine coapte/ Și cei ce se credeau isteți/ S-au dovedit mălăieți.
(Corupția, virus periculos) Cine să-ți facă dreptate/ Când corupția-i stăpână/ Peste tot și peste toate/ Și nimeni nu-i pune frână?”
A urmat lectorul de serviciu, dl Vasile Ghinea cu o cronică de întâmpinare la volumul „Bătrânul Dan”, Ed. Rafet, 1999, autor dl Dan Manciulea. Vă ofer lectura:
(Dan Manciulea între sacru și profan) Prin „Bătrânul Dan” (Ed. Rafet Râmnicu Sărat, 1999) prozatorul râmnicean Dan Manciulea abordează o temă mai puțin aprofundată în literatura română: fantasticul verosimil sau fantasticul realist.
Prezentat într-un registru major, universul volumului de debut, alcătuit din patru povestiri, ne dezvăluie un om al neliniștii, dotat cu o sensibilitate deosebită, înzestrat cu un alt ochi al unui altfel de simț prin care vede și pătrunde dincolo de cunoașterea umană, care ne invită într-o altă lume, stranie, fantomatică, dar verosimilă.
Artizan al cuvântului, motivat genetic, prezintă realitatea înconjurătoare privită la microscop.
Unitate și unicitate a stilului, început și sfârșit asemănător: „Pământul duduia. Credeai că vine sfârșitul. Daca-i fi pus mâinile la urechi și-ai fi rotit privirea – de acolo până acolo – liniștea lui Dumnezeu”.
„Călușarii”, tipică fantasticului folcloric, prelucrează un mit ancestral, ciclic, acțiunea urmează un fir roșu, gradat, tensionat până la paroxism, autorul controlând minuțios tonalitatea scriiturii, punctul final fiind pus unde și când trebuie: „(…) unde joacă Ielele și Călușarii, se surpă pământul și seacă izvoarele. Se face așa, ca o roată mare de uscăciune, mai cu seamă în grâu. Da oții ăștia de Călușari, mână-n mână cu Ielele nebune, după ce seacă țâța cerului vin prin sate și milogesc după bani, păcălind oamenii că stârnesc ploaia. Și se pun pe jucat și duduie pământul…” De aceea cititorul nu simte când se desprinde de real și intră în fantastic, sfârșitul producându-se cu respirația întretăiată.
Asistăm la orchestrația simfonică, biblică, sub bagheta unui demiurg, dacă ne gândim la simboluri, numărul Călușarilor: „Dăduseră cu toții, doișpe câți erau, ochii peste cap de li se vedea albul, ca la morți. Băteau pământul cu picioarele, cică s-o cheme pe Muma Pământului. Și jocul dădea în nebunie, iar nebunia cerea nebunie… Ei apăreau și piereau în mijlocul norului: când semănau cu doișpe îngeri învârtind o sârbă în cer, când cu doișpe necurați, Doamne iartă-mă, care-și făceau sabatul pe tărâmul lui ducă-se pe pustii”. Poziția în care cad, cu picioarele lipite, după „sarabanda cea nepământească”, ca o răstignire în oglindă, murmurând în colbul uliței, după relatarea lui Gheorghe: „Călușarii erau la pământ, sleiți de putere, cu brațele desfăcute și murmurau numele lui Ilie, starostele trăsnetelor din ceruri, cică să-l ia: Ili, Ili iama… și nu mai știu cum”.
În decorul dezlănțuirii forțelor naturii o împletire de elemente mistice și mitice susțin în dramatism firul epic: „Lumea le dădea bănuți albi de argint. (…) Nu puteai ști ai cui erau. (…) După ce terminară de strâns birul, (…) deși nu văzuse nimeni, plecau pe coclauri să se-mpreune cu Ielele. Noaptea răsunau pădurile de chiote și țipete de muieri. (…) Însă o babă vorbea în vânt că sunt sufletele muierilor satului care păcătuiesc cu gândul. Ele dorm în paturile lor, (…) numai că sufletele străbat pădurile păcătuind cu Călușarii. (…) Mi-era teamă să nu ne chitească vrerile, jurați cum sunt și să ne facă vreun rău: să ne ia glasul ori văzul sau să ne înțepenească picioarele, cum făcuseră cu alți nepoftiți. (…) Ploua de se împreunase cerul cu pământul”.
Atenția cititorului este mărită și printr-o anume ambiguitate în declinarea identității personajului numit Gavriel: „Gavriel era fratele lui moș Gheorghe. Avea ca la vreo treizeci de ani și semăna leit cu moșul la stat și la chip, numai că era mut. (…) Pe chipul lui Gavriel stăruia un zâmbet ciudat pentru un mut prost. (…)
– Auzi, mă da ăla din mijloc nu-i fratele lu moș Gheorghe?
– Ie-te mutu dracului, vorbește!
– Care, maică, îi fratele lu Gheorghe moraru?
– Acela, mamaie, din mijlocul horei.
– Da Gheorghe n-are frați, maică, că-i orfan găsit pă câmp în noaptea când joacă flăcările pă comori… Ăla-i starostele Călișarilor și nu-i bine să-l vorbiți de rău”.
Elementele sonore și luminoase se împletesc cu mediul înconjurător într-o demențială coerență, dinamic și frumos: „Lumea își închidea porțile și punea pleduri pe la ferestre. Fetele și femeile se ascundeau prin case să nu le fure nebunii. (…) Pe drumul nopții semănau cu niște strigoi. (…) În depărtări dinspre pădure, începu să se audă un zumzet. (…) De sus o lumină scânteietoare coborî ca un fulger și o lumină. Nu se stinse. Pâlpâia. Când roșu ca para, când albastru ca sineala. Pădurea parcă ardea. (…) Pădurea auia ca o mie de tulnice. (…) Luna revărsa lumina argintie printre crengi, pe fețele noastre. Ar fi fost frumos dacă nu se auzeau miile de tulnice și zumzetul acela. Pădurea răsuna. Mi se zbârlise pielea. Așteptam să cadă cerurile pe mine ori Călușarii să ne fure mințile… Un huruit se făcu auzit ca atunci când se surpă dealurile de prea multă ploaie și din fântână ieși mai întâi o rază, iar mai apoi, o pală mare de lumină care se uni cu flacăra mare de deasupra. Poiana era luminată ca ziua. (…) Sunetul de tulnic străpungea urechile și crescu până deveni urlet. Urla pădurea, urlau și Călușarii și peste toate astea se porni din senin furtuna. Cerul înstelat fu acoperit de nori ce trăsneau fără oprire. De sus ploua cu găleata. Fiecare gură de aer trasă în piept era jumătate apă așa că, atunci când iadul în care ne găseam se potoli deodată, ca la un semn, era gata să-mi dau duhul”.
Febra aurului complementează și completează atmosfera magică și regizorală între sacru și profan: „Era noaptea când joacă flăcările pe comori. (…) În noaptea aia pământul se încălzește. Aurul din comori fierbe și scoate aburi, iar aburii ăia ies la iveală, se aprind. Focul acela nu te arde. Bagi mâna în el și nu simți nimic. (…) Călușarii, zice-se, sunt păzitorii comorilor ascunse și au lege să nu le arate oamenilor decât p-alea sortite. (…) Am coborât sipetul în pivniță, am aprins o lampă și am deschis capacul. Pe măsură ce-l ridicam, o lumină de aur înflori în hrubă. (…) Mi se părea că undeva, într-un ungher e cineva care pândește tot ce facem. (…) Când am atins șerpii de aur s-a auzit un clinchet ca de clopoțel și lumina s-a stins. Pierise vraja comorii atinsă de muritor”.
Sigur, tema, universul din „Călușarii”, ceea ce este notabil pentru scriitor, poate antrena discuții mult mai ample.
După un scurt moment de respiro, cititorul este purtat în lumea „Bătrânului Dan”, lucrare ce se vrea de proporții mai ample. Personaj bizar, singuratic, Dan este exponentul unei societăți bolnave și meschine. O societate văzută sub un clopot de sticlă, cu toate angoasele ei. O societate dirijată, cu o filozofie lamentabilă, viața fiind privită ca o trecere cu pretenții stupide.
Considerat de autor un alter ego al eroului, îngerul păzitor reprezintă suportul moral al individului, pe care forțele ce veghează la liniștea cetățeanului știu să-l „cultive” în manieră caracteristică. Rămas fără suport moral, fără un punct de sprijin, bătrânul eșuează în alcool, se dezmeticește la azil unde autorul punctează cu amărăciune, ca în final elementul fantastic să-și pună amprenta, subliniind încă o dată disponibilitatea autorului de abordare a genului:
„- Bună seara, Moarte. Ai venit? Stai aici, lângă mine…? Nu scoate nici o vorbă, dar înțelege ce îi spun. Se mișcă încet – plutește, nu merge. S-a așezat lângă pat și mă privește. Coasa unde i-o fi? Are timp și pentru asta… Inima mi se frânge. Afară a început să se vaite o cucuvea. Moartea se ridică și stinge lampa. Acum… Închid ochii strâns. Va fi acum… Dar nu, ea ridică pătura și se așternu lângă mine. Mă cuprinse cu brațele. E dezbrăcată, Doamne iartă-mă și nu e slabă deloc. Chipul nu i se vede. Doar ochii aceea roșii mă îngheață. Trupul e plăcut la pipăit – nici urmă de oase. De cum s-a petrecut neașteptata răsturnare de fapte, m-a străbătut un gând tăios: „mă vrea, Doamne, dar eu nu pot”… Însă trupurile noastre se avură. Ea mă mângâia și-mi șoptea un fel de cântec de leagăn. Apoi douăzeci și șapte de mii de volți… Și nimic…
Moartea s-a ridicat plutind și-am auzit ușa închizându-se. M-a lăsat în viață! Adorm liniștit. (…) Poarta scârțâie. Mă ridic din pat.
– Lino, hai, intră! Vino-n coace!
Ies pe prispă cu brațele întinse.
– Lino, hai la bunu să te pupe!
Lina mă striga de parcă nu m-ar fi auzit și trecu pe lângă mine. Intră în odaia mare…
– Bunicule, buniculeee, scoală-te…! De ce-ai murit! De ce nu ne-ai spus și nouă?! ”
În același fantastic realist se înscrie și „Morții cu morții, viii cu viii” unde atmosfera cu dialogul celor doi eroi în drum spre cimitir, susține și amplifică dramatismul ficțiunii din seria substituirii, demnă de arta regizorală. „Ei, Stârvurile astea mergătoare caută… După ce-a rostit cuvintele acestea, Iaroslav al meu s-a înmuiat ca o cârpă și s-a lungit pe pământul moale. Apoi din el s-a ridicat ceva ca un abur lăptos și luminos care a plutit ce a plutit și… a intrat într-un cavou”.
Cu „Visul omului fluture” intrăm în domeniul psihopatologicului. Drama alienării se consumă în sanatoriul doctorului Sterea, o minte diabolică și perversă. Folosind o întreagă tehnică, pornind de la visul unui filozof chinez „că este fluture ce visează că este om”, își programează epavele umane la ucidere, neîncrederea în sine, autoizolarea în visuri despre visuri. (…) „tipul le relaxa psihicul cu imaginile zborului și apoi îi bombarda cu imagini subliminale, reprezentând crime. Hipnoza desăvârșea opera. Poate pentru distracție le inocula parole la care să se declanșeze dorința de a ucide”.
Mijloacele de realizare artistică sunt la îndemâna autorului. Stilul oral, punctat cu monologuri, culoarea locală cu personaje specifice (bizare, interiorizate) și un limbaj specific, vin în sprijinul artei narative a scriitorului.
Între straniu și real, alienare și fantastic, subtil și minuțios, putem trage o concluzie: Dan Manciulea are conștiința disponibilităților sale și vrea să ne convingă în încercarea lui de a înfrunta timpul.”
„Tare mă bucură materialul prezentat astăzi de dl Ghinea. A reușit, păstrând linia celor prezentate, să ni-l aducă în mijlocul nostru pe dl Dan Manciulea. Așa că: Bine ați venit, dle Manciulea! Îmi era dor să vă văd, dar mă mulțumesc cu interfața dvs. dle Vasile Ghinea. Ce tânăr erați când ați scris cartea publicată în 1999. Au trecut 27 de ani, dar dumneavoastră ați rămas tânăr și plăcut. În plus Dumnezeu v-a pus în mână pe lângă stilou și chitară. Pe amândouă le vrăjiți!
Îmi pare rău că nu am citit cartea dumneavoastră, dar prin talentul dlui Vasile Ghinea, care a reușit o prezentare cuprinzătoare a acesteia, mă simt de parcă am răsfoit-o. Dl Ghinea a reușit, prin pasajele redate, să prezinte cartea într-un mod „fantastic” de frumos. L-am ascultat cu ochii închiși și am văzut dansând Călușarii și Ielele, am auzit pământul duduind de dansul lor. Am văzut-o pe Muma Pădurii, am văzut… Dle Dan și dle Ghinea m-ați făcut să mă-nfior ascultând pasajul în care apare Moartea. „Este groaznic de frumos!” Și l-aș citi și nu l-aș citi… M-ați vrăjit complet!
O să încerc să găsesc cartea dumneavoastră și să o citesc. A fost o zi deosebită! Vă mulțumesc amândurora!
M-a încântat verva cu care dl Ghinea nu a citit, ci a interpretat pasajele din lucrare.
Dna Safta Leaută scrie și cu dreapta și cu stânga și reușește mereu să scrie epigrame uimitoare. Vă pupăm, dna Safta!
Râmniceni, veniți la cenaclu că nu știți ce pierdeți!” (Dan Zanfirescu)
„L-am cunoscut pe dl Dan Manciulea mai bine de când a venit la pompieri la Râmnicu Sărat. Un ofițer respectuos, cu bun simț. Am primit cartea respectivă la lansare, care a avut loc la Biblioteca Municipală Râmnicu Sărat. Când eu am scris cartea „Pompierii râmniceni de la sacale la autospeciale”, l-am solicitat coautor. Dumnealui a zis așa: „nu pot să profit de munca dumneavoastră!” Am tot respectul pentru dumnealui și îi doresc sănătate și putere de muncă în activitatea de creație!
Apreciez cronica dlui Ghinea și mă bucur că ați prezentat și altceva în afara poeziei.
Și eu o pup pe doamna Safta!” (Costică Drîstaru)
„Din prezentarea materialului scris de dl Ghinea Vasile despre cartea dlui Dan Manciulea, „Bătrânul Dan”, se desprinde un stil unic al fantasticului, imprevizibilului, ex: „Pădurea zumzăia, urla odată cu Călușarii, venea furtuna, cerul era una cu pământul”… „Călușarii dansau, se cutremura pământul, erau și păzitorii comorilor ascunse.”
Am fost impresionată de povestea bătrânului Dan, care într-o societate „întunecată” se apucă de băutură, se îmbată și se trezește într-un azil unde este vizitat de Moarte. O salută: „Bună seara, Moarte.” Moarte îl privește, se așează lângă patul bătrânului. Afară cântă cucuveaua. Moartea l-a vrut, dar el a refuzat-o. Ea a plecat trântind poarta. Sfârșitul este tragic, când aburul sufletului se duce în cavou. Această tragedie a bătrânului Dan a deschis în sufletul meu un sentiment de frică. Nu am avut ocazia să citesc cartea.
Pentru dl autor Dan Manciulea și pentru dl Ghinea Vasile care a scris cronica, respect și prețuire.
Doamnei Safta Leaută din partea cenaclului, respect și prețuire și o mare de sănătate!” (Mioara Zaharia)
„Cronica dlui Vasile Ghinea este bine venită pentru participanții la cenaclul literar, referitoare la cartea dlui Manciulea, „Bătrânul Dan”, prin care analizează critic, cu deosebit talent această carte.
În deschiderea cenaclului s-au prezentat epigramele reușite ale dnei Safta Leaută, un adevărat talent și cu inspirație fără limite în domeniul epigramistic, aducând în cadrul cenaclului o briză plăcută de pe țărmul mării de unde ne-a transmis cele două epigrame.
Cartea „Bătrânul Dan” este o lucrare literară de esență filozofică privind spiritul românesc. Sunt prezentate, în acest sens, mai multe aspecte, printre care remarcăm Călușarii, ca un simbol românesc. Autorul Dan Manciulea poate fi considerat un adevărat călușar prin modul cum activează în domeniul literar și muzical. Dl Dan Manciulea este un creator de texte muzicale, compoziții și spectacole muzicale la chitară.
Îi dorim dlui Dan Manciulea forță de muncă în abordarea muzicii, a literaturii, pentru bucuria cititorilor și ascultătorilor.” (Adrian Câmpeanu)
Sâmbătă, 30 mai 2026, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl. Mircea Mocanu. Cei care scrieți, faceți-vă curaj și veniți la ședințele Cenaclului Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat. Nu veți regreta! O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu mult drag!