de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 01 aprilie, ziua Sf. Cuv. Egipteanca; Sf. Mc. Gherontie; Sf. Cuv. Varsanufie de la Optina (Pomenirea morților), ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
În această zi, înainte de toate, să-i pomenim pe cei plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Costache Florea, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dna Ecaterina Chifu a lecturat din volumul Epigrame, Editgraph, 2020, autor Smarandache Agheană: „(Gânduri triste) Stau și mă gândesc întruna,/ Gânduri negre ca nebunul…/ Paștele-a trecut cu bine…/ Oare mai apuc Crăciunul?// Sunt la capăt de putere,/ Dar nu mă las… am să lupt,/ Iar… de-o fi să fiu învins/ Prietenilor spun: „Salut!”// Vă las cântecele mele,/ Dacă vreți să le-ascultați./ Exprimă numai durere,/ Cu ele să vă alinați!// Eu știu bine, dragi prieteni,/ Că nu sunt un om nebun. Parcă am o presimțire…/ Acesta-i capătul de drum?”
„(Mini fabulă) Un iepuraș fugea într-o vale/ Când pe drum, când pe cărare,/ Îl vede vulpea de pe munte,/ Pe loc gândi și-i face curte!/ Îl duce-n brațe pânʼ la prag/ Și la mâncat, așa … de drag. (Iluzii primăvăratice) A venit barza la ei,/ Bucuroși sunt amândoi,/ Pregătiți să fie trei,/ Dar barza era … bărzoi! (Autosuspendare) Încercam la mine-n cramă/ Să mă las de epigramă./ Dup-al cincilea pahar,/ Am decis: voi scrie iar!” (Dumitru Hangu)
„(Băiat de băiat) Feciorașul de primar,/ Ca șofer e un fenomen./ A intrat cândva într-un bar,/ Cu un ARO de teren. (Șansă sau ghinion?) Viața e cu intersecții/ Spre atâtea vagi direcții,/ Însă el găsit-a calea/ Când nevasta i-a zis: – Valea!” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
„(Perle din extemporale – MESTERUL MANOLE) Pe Ana o cearta Manole:/ – Iar îmi aduci la prânz fasole?/ De te sculai mai dimineață/ Făceai clătite cu dulceață! (ENIGMA OTILIEI) Pe Felix îl mințea într-una,/ Pe Pascalopol și mai tare./ Enigma însă era una:/ Nu prea era ea… fată mare! (ELENA DIN TROIA) Elena, după cum s-a zis,/ Era răpită de Paris./ Căci la Paris făcea ea drumuri/ După șampoane și parfumuri! (TABLOUL LUI MENDELEEV) Acest tablou foarte banal/ A fost expus la Brukenthal/ Căci l-a pictat Mendeleev/ Pe vremea când era elev!” (Nicu Alecu, Murgești, grupul de epigramiști Alexandru Sihleanu, prin internet)
A urmat lectorul de serviciu, dl Viorel Dodan, cu un grupaj de poezii și o micro schiță. Vă ofer lectura: (Mai scriu…) Mai scriu și eu ce-mi vine-n minte,/ Când plouă, ninge sau e soare,/ Prinzând de coadă câteva cuvinte/ Și-apoi mi le agăț la cingătoare…// Hălăduiesc așa, cu haina descheiată/ Fără să-mi pese că sunt indecent/ Îmi caut muza ce umblă despuiată/ Să îi aduc ofrande, râzând impertinent…// să îi arunc pe jos cuvintele captive/ Care se zvârcolesc de teama morții,/ Iar ea să le refuze cu priviri lascive,/ Lăsându-le să zboare-n voia sorții…// „- Nu sunt cuvinte potrivite, spune ea/ Și nici destule, să mă cucerești!”/ Cuvintele zburătăceau și ea râdea,/ Lăsându-mă cu gânduri nefirești…// Mă voi întoarce cu ofrande iar și iar,/ Până când muza despuiată-mi va zâmbi/ Și-mi va primi cuvintele aduse-n dar,/ Ca pe un semn pe care nu-l voi ști… (nefiresc) afară/ era noapte/ iar înăuntru/ ascultam uimit/ Vocea Americii/ la radioul acela roșu/ Radu Portocală/ și Mircea Crișan/ ne spuneau despre noi/ lucruri despre care/ doar auzisem/ la coadă la lapte/ la pâine/ la Alimentara/ dar pe care nu le credeam/ radioul acela roșu/ avea în el ceva/ nefiresc. (Zei) În Lumea asta plină de probleme/ paradoxal, nu mai avem dileme,/ ci-avem cu toții, numai certitudini/ care se manifestă-n atitudini.// Nu mai există nicio îndoială,/ măcar o cât de mică șovăială,/ ci doar deținători de adevăruri/ mereu lezați în propriile amoruri.// Nu mai avem timp să înțelegem/ și nici acea știință să alegem/ ce este cel mai important să știi:/ să fii născut, făcut sau să devii?// Să fii naiv sau prefăcut perfid,/ un vorbăreț sau vreun timid,/ un lingușitor sau un empatic,/ un visător sau un pragmatic?// Să vezi în jurul acea lumină,/ din suflete, ca o atingere divină,/ sau să te afunzi adânc în întuneric/ sclav în regatul acesta luciferic?// Să vrei, să fii, să spui, să faci,/ sau, cu supunere, numai să taci,/ să nu privești, cumva, spre zei/ spre-a nu fi aspru judecat de ei?// Să îți smulgi aripile din coate,/ până rămân doar niște cioate,/ și să le pui lor, jertfă, pe altare,/ în false ritualuri, de acceptare?…// Să fii umil și astfel să accepți/ că numai unii sunt acei deștepți,/ pe care, îndrăznind să îi înfrunți,/ le tulburi diademele pe frunți?…// Iar ei, de-acolo, din acel Olimp,/ rupându-și din zeiescul Timp,/ te vor primi pe tine, bietul muritor/ ce-ai îndrăznit s-apari în fața lor!…// Când ai ajuns la judecata lor,/ ei te vor condamna necruțător,/ pentru această gravă îndrăzneală,/ de-a le strica eterna plictiseală…// Pentru a-ți pune degetul pe frunte,/ ei îți vor cere multe amănunte,/ iar tu să-i răsplătești astfel, cu ode/ când ei vor sforăi în jilțurile comode…// Să mulțumești că te-au primit,/ și că ți-au mai dat zile de trăit,/ căci, asta este treaba lor de zei,/ să hotărască cine-i demn de ei!/ Dar, de refuzi să-i proslăvești,/ în chinuri grele-o să sfârșești,/ căci, chiar și zeii, cât ar fi de zei,/ nu sunt atât de iertători, nici ei!// Și-atunci, rămâne doar să crezi/ în visul tău, pe care să-l urmezi,/ chiar și cu teama de a te rătăci,/ dar cu credința că îl vei regăsi!// Să nu mai crezi în niciun zeu,/ să te declari înverșunat ateu/ care, Olimpul nu îl mai râvnește/ ci, viața pământească și-o trăiește! (orgoliu) îmi închipui/ că Soarele îmi iubește umbra/ că Luna răsare doar pentru mine/ că răsăriturile/ îmi aparțin numai mie/ iar apusurile/ îmi așteaptă visurile/ să le facă numai/ recenzii de multe stele// dacă mi-aș dori/ aș porunci apelor/ să curgă în amonte/ focului să ardă mocnit/vântului să-mi întețească/ flacăra lumânării/ aprinse la căpătâiul/ dorințelor moarte înainte de a se naște// mă gândesc/ să-l chem la judecată/ pe EL/ căci am așteptat destul/ minunile neîntâmplate/ învieri neadevărate/ vederea orbilor/ umbletul Lazărilor…// aș vrea să-L văd/ cum se face mic/ rușinat de propria/ imperfecțiune. (Devreme și târziu) Mult prea devreme e târziu în viață…/ de parcă Timpul însuși are altă față/ și altă curgere pe Marele Ceasornic,/ încât rămâi cu viața ta, la el datornic…// Când prea târziu devine o secundă,/ ce, cu infinitatea ei, alene mă inundă,/ regret că n-am acum motive de-a mă teme…// De-i prea devreme, eu nu pot să știu!/ Și nici dacă o clipă este prea târziu…/ doar Timpul, cu secunda lui nemărginită,/ poate cuprinde-n el o viață netrăită…// O fi devreme? Sau poate prea târziu?/ Mă îndoiesc și acesta-i semn că-s viu?/ Cât Timp al vieții-ncape-ntr-o secundă? Aștept cu nerăbdare să mi se răspundă… (Implacabil) Implacabil,/ apa morților curge/ imposibil,/ în susul timpului/ până la nașterea primului fir de nisip topit./ Inevitabil,/ în curgerea ei, timpul/ devine mai tânăr și mușcă cu poftă/ din mărul viermănos al tinereții./ Pentru că ea, tinerețea e roasă/ Inexorabil/ pe dinăuntru de viermele dragostei și al urii/ ce se hrănește cu carne tare/ de trup tânăr și vânjos./ Și devine/ imperfectă,/ pistruiată și acneică,/ imatură…/ M-am spălat odată pe față/ cu apa morților,/ pe vremea când curgea/ imperturbabil,/ la fel de iluzoriu/ și de imperfect,/ dar în jos,/ către rădăcinile Universului/ imperceptibil./ Și de-atunci sunt/ imperturbabil… (Cotețul cu metafore)
În cotețul meu din curte/ cresc vreo două-trei catrene,/ dar au mințile cam scurte:/ își tot jumulesc din pene!// Le hrănesc, le îngrijesc,/ le dau ritm pe săturate,/ încerc să le potrivesc,/ să le văd… împerecheate.// În cotețul metaforic,/ stau frumos, aliniate,/ grohăind doar alegoric,/ rimele neterminate…// Astea-s tare amărâte,/ ba chiar foarte afectate,/ că, fiind așa urâte,/ rămân… neversificate!// Mai încolo, stând la soare,/ tolănite lenevesc,/ niște virgule ușoare/ așteptând să le hrănesc…// Nu le pasă de cuvinte/ sau de ordinea în frază,/ fiindcă știu mai dinainte,/ că au locul lor pe… varză.// Punctele, și ele sar,/ negre, triste și golașe/ cu comportament bizar:/ Nu vor, dom`le, să se îngrașe!// Agresiv, să rupă lanțul,/ Verbul, câinele de pază,/ tare-ar vrea să sară șanțul/ și să muște dintr-o frază!…// Sub o prispă-ncolăcit,/ stă ascuns, el, subiectul./ O depresie l-a lovit,/ și-ncă n-a trecut efectul…// Toți întreabă: ,,Cine? Cine?”/ însă el șoptit răspunde/ întrebării pusă bine,/ care, adevărul îl ascunde…// Sus, pe-o dună de gunoi,/ scurmă o idee proastă,/ apoi se-aruncă în noroi,/ închipuindu-și că-i gimnastă…// Dincolo, creând senzații,/ dar de un egoism notoriu,/ bârfesc niște comparații,/ naive, dar cu orgoliu…// Răsar și niște epitete…/ ce se mai umflă și se-nfoaie!/ cu mersul ca de rațe bete,/ și mai proaste ca o oaie…// Peste toate, predicatul!/ Zvelt și `nalt ca Făt-Frumos,/ e-admirat ca nimeni altul,/ cu toate că-i năzuros…// Substantivul, rupt în coate/ și… determinat de toți,/ face și el câte poate,
apărând fraze de… hoți!// Stol de metafore bizare,/ bat rar și leneș din aripi/ zadarnic încercând să zboare,/ extaziind vreo câțiva tipi!…// Apar și iambii cei ghiduși,/ ce se aleargă cu troheii,/ n-au stare, ca niște trepăduși/ ce uneori fac pe lacheii…// Vedeți, ce plin îmi e cotețul/ de-atâtea… necuvântătoare?/ De-aia mai fac eu pe istețul,/ scriind câte în lună și în soare…// Când vreau să par așa isteț,/ măcar vreo săptămână,/ mai dau o raită prin coteț/ și ies cu ce îmi cade-n mână!// Când toate-aceste… orătănii,/ (Care, să știți, nu sunt de rasă!)/ s-or isprăvi, eu fac mătănii/ și mă retrag, mă-nchid în casă!…// Dar pân-atunci, să n-avem vorbe!/ Cât timp e marfă în coteț,/ vă fac aici tocană, ciorbe…/ Mă știți că sunt un tip glumeț!// De nu v-o place ce primiți,/ spuneți-mi și eu mă opresc!/ M-apuc de altceva, să știți!/ De pildă… mă călugăresc! (La bancă) – Bună ziua! Sărut-mâna!…
– Bună ziua! Spuneți! Cu ce vă pot ajuta?
– Păi, vreau să mă ajutați să scot banii din bancă!
– Nicio problemă! Adică vreți să retrageți din cont sau din depozit?
– De peste tot, doamnă!
– Aș putea să vă-ntreb din ce motiv vreți să faceți aceste operațiuni?
– Ați putea să mă-ntrebați!
– Păi… vă-ntreb!
– Întrebați-mă!
– Domnule, dumneavoastră aveți chef de glume, dar să știți că mai așteaptă și alții la rând!
– Doamnă, io știu, da` și io am stat la rând după alții!
– Mă rog… Dați-mi buletinul dvs.!
– Pentru ce?
– Să vă caut contul! Sau mi-l puteți da dvs.?
– Contul? Care cont?
– Domnule! Contul dvs. din care vreți să retrageți banii!
– Aaaa! Păi, n-am cont!
– ??!!… Ce dra… Domnule, vă arde de glume? Nu e cazul, să știți!… Cum vreți să scoateți bani, dacă n-aveți cont la noi?.. Poate aveți la altă bancă, totuși!…
– Nț! N-am nici la altă bancă!… Da` o să mă duc și la alta, după ce plec de-aci!
– Cum adică?… Aveți de gând să-i enervați și pe alții?
– Da` de ce să enervez, doamnă? Io am venit că așa au zis unii: ,,Scoateți banii din bănci! Păstrați banii fizici!”… Și am venit! Haideți, mi-i dați sau nu?
– Stimate domn! Aveți conturi la noi? Un card… ceva?
– V-am spus că n-am! Ce dracu` nu pricepeți?…
– Dar dvs. cum ați încasat până acum salariul… pensia… sau ce-aveți?
– Pensia!
– Ei, aia! Cum o primeați până acum?
– Mi-o aducea poștașu`!
– Așa și?…
– Și ce?… Păi, și el mi-a zis: ,,Nea Gigi! O să fie nasol, bre! Du-te și scoate banii din bancă, să ai acoloșa la saltea, că vine vremuri grele!”… Păi, dacă nici poștașu` nu știe, atunci cine?
– Doamne, de ce mi-ai dat canonul ăsta azi? Cu ce ți-am greșit?… Ia-mi mie păcatul de a lua în deșert numele tău, și ține-mă să nu-l bat pe nefericitul robul tău Gigi!… Bre! Nea Gigi!… Nu poți să scoți ceva, dacă n-ai băgat înainte! Pricepi?… Așa e și cu banii! De unde să-i scoți, dacă n-ai băgat?
– Pi, nu știu! Aia să-mi zici matale, dacă tot ne tutuim acum așa! Io am venit că așa zice ăștia peste tot!… Stai, bre, oleacă! Ce te grăbești?… Ți-e frică să nu rămâi fără bani?… Fraților! Bă, ăștia, care stați la coadă!… Scoateți banii, de pe unde i-ați băgat, bă! Luați-i în mână! Numărați-i! Că nu e plăcere mai mare pă lume decât să numeri banii, coloșa, cum să făcea pă vremuri, sută cu sută, bălcească cu bălcească!… Deci nu-mi dați, nu? Bineee! O să vă pară rău! Io mă duc și la alții! Trebe să-mi de careva, până la urmă! Că, dacă așa zice la teveu, așa trebe să fie!…
– Du-te, bre! Du-te și la alții!… Să-ți mai dea și ei, că noi ți-am dat destul! Să-ți faci loc în frigider, să-ți încapă cât mai ai de luat!…”
Lectorul de astăzi, dl Viorel Dodan, dotat cu un dezvoltat simț al umorului, cultivă în creația sa literară ironia și autoironia, ceea ce face lectura plăcută. Un stil specific, care îl definește pe autor. Am dori, să se prezinte mai des la ședințele cenaclului. Numai bine!
„Mi-a plăcut, în general. Este spectaculos ceea ce prezintă, captivant și ușor de asimilat. Este o versificație plină de energie, tinerețe, încredere, bucurie de a scrie, pe care o simte și cititorul, care poate deveni dependent de creația literară a scriitorului. Temele din care își ia energia creatore sunt palpabile, fiecare dintre cititori se regăsește în peisajul prezentat. Este un poet îndrăgit de muză, deoarece este o reciprocitate între poet și muză, căreia îi sacrifică din timpul său. Este un poet care se prezintă cu o paletă variată de metafore, deoarece este un bun gospodar ce își lărgește continuu „cotețul cu metafore”. Mulțumim pentru această prezentare încântătoare.” (Adrian Câmpeanu)
„Îl urmăresc cu mare plăcere, scrierile sale sunt de actualitate, binevenite și interesante. Îi urez succes în continuare.” (Dumitru Hangu)
„M-a impresionat dl Dodan cu lucrarea Cotețul cu metafore. A creat foarte frumos, cu măiestrie, de unde poți să înveți despre figuri de stil. Referitor la noțiunea de timp legată de zei, corespondentul dintre timpul uman și astral, există o diferență de tehnologie, pe care noi nu o percepem.” (Dumitru Bardaș)
„Versurile lecturate astăzi în cadrul ședinței de cenaclu de către dl Viorel Dodan sunt o critică subtilă la creația literară de proastă calitate. Critica aceasta este făcută în mod indirect, autorul acuzându-se pe sine însuși: „Mai scriu și eu ce-mi vine-n minte,/ Când plouă, ninge sau e soare,/ Prinzând de coadă câteva cuvinte/ Și-apoi mi le agăț la cingătoare…” probabil nemulțumit de societatea în care trăim, autorul ne trimite prin versurile din poezia Nefiresc la perioada comunistă când ascultam Vocea Americii și auzeam cum se trăiește bine în alte țări. Poetul reflectă în versurile din poezia sa nemulțumirile pe care le trăim, în raport cu cele pe care le așteptam. Relevă în aceste versuri pasivitatea, teama, nepăsarea și lipsa de atitudine a poporului român față de ceea ce vedem și ceea ce trăim: „Să fii umil și să accepți/ că numai unii sunt acei deștepți,/ pe care, îndrăznind si îi înfrunți,/ le tulburi diademele pe frunți?…” Autorul folosește invocația retorică într-o disperare către „zeii de astăzi” În partea a doua a poeziei autorul reflectă cum va fi răsplătită această pasivitate a noastră „când vom alunge în Olimp”. Este clar că versurile poetului Viorel Dodan le putem considera poezie de natură socială. În plus, poezia Zei este o atitudine vehementă adusă celor care se cred zei în creație și consideră că numai prin binecuvântarea lor vei putea intra în rândurile lor, cu condiția de a le aduce osanale. De nu, te obligă să renunți, „să te declari înverșunat ateu”, că oricum „Olimpul nu te primește în spațiul său”. În alte versuri poetul tratează trecerea ireversibilă a timpului. În poezia Cotețul cu metafore poetul critică modul greșit în care unii poeți folosesc figurile de stil și semnele de punctuație. Poezia ar putea fi o fabulă în care necuvântătoarele sunt figurile de stil și părțile de vorbire, care își duc viața într-un coteț. Îmi place ceea ce am ascultat Cunosc, în mare, poeziile dlui Viorel Dodan și-mi place subiectul pe care-l abordează și felul cum scrie. Felicitări!” (Aneta Pioară Dumitreșteanu)
„Am remarcat, încă din volumul Fragmente, că dl Viorel Dodan scrie frumos, realist și profund. În poezii dânsul critică tot ceea ce nu-i convine din universul apropiat: nepăsarea, iubirea de arginți, incultura unora, trecerea timpului și iubirea. Sentimentul cel mai frumos din lume, cel al iubirii, la dl Viorel Dodan devine trist, acest lucru l-am observat la mai mulți tineri. Apreciez versurile dlui Dodan pentru că are un real talent. Mulțumesc și îi doresc multă sănătate, să mai scrie!” (Ana Sterescu)
„Din ceea ce a prezentat dl Dodan sunt poezii diverse, gândite și bine exprimate. Am observat, dar nu cu surprindere, o ironie foarte finuță, lucru care denotă plăcerea sau nemulțumirea față de subiectul adoptat. În general sunt poezii clasice, cu teme actuale și mai puțin actuale. Sunt poezii plăcute auzului, poezii care reflectă viața de zi cu zi. Îl felicit și să folosească cât mai des ironia. Îl așteptăm și cu alte ocazii.” (Gică Chiroiu)
„Autorul scrie pentru propria sa plăcere, pentru amuzamentul său interior, dar și pentru bucuria de a oferi altora rodul creațiilor sale. Poezia Mai scriu redă lupta creatorului pentru a găsi cuvântul ce spune adevărul, când muza nu se lasă înduplecată de el pentru a-i oferi inspirația necesară, dar creatorul este perseverent și cum afirmă în finalul poeziei, va continua să scrie, oferind în dar creațiile sale. În poezia nefiresc ne duce în trecut, între două lumi paralele. Îmi place mult poezia Zei. Într-o societate în care fiecare are adevărul său, are certitudinile sale pe care vrea să le impună, apar contraste. Zeii sunt acei creatori care vor să se impună tăind elanul creator al altora. „Să îți smulgi aripile din coate,/ până rămân doar niște cioate/ și să le pui lor, jertfă, pe altare,/ în false ritualuri, de acceptare?…” În această diversitate a lumii creatoare, cei care îndrăznesc să se afirme sunt mereu loviți și îndemnați să se supună. Să fii umil și astfel să accepți că numai unii sunt acei deștepți, pe care îndrăznind să-i înfrunți, le tulburi diademele pe frunți. Disprețul altora zis zeii creatori, pentru cei care aspiră la Olimpul literar este evident. „Când ai ajuns la judecata lor,/ ei te vor condamna necruțător,/ pentru această gravă îndrăzneală,/ de-a le strica eterna plictiseală…” finalul poemului este un îndemn la regăsirea de sine, la credința în realizarea visului tău literar la certitudinea că vei reuși. Aici, în poezia orgoliu surprind autoironia, când egoul este supradimensionat și individul pare a tot stăpânitor. Mă regăsesc în poezia Devreme și târziu. Mereu ne punem întrebări dacă ceea ce am înfăptuit este prea devreme sau prea târziu. „O fi devreme? Sau poate prea târziu?/ Mă îndoiesc și acesta-i semn că-s viu?/ Cât Timp al vieții-ncape-ntr-o secundă?/ Aștept cu nerăbdare să mi se răspundă…” Poemul Implacabil are o simbolistică aparte în care metafora „apa morților” este acea învăluire în mister, în legendă și mit, în care se îmbracă autorul și devine imperturbabil (protejarea Eului liric prin elemente fizice). La bancă este o mică schiță, care surprinde aspecte din viața socială, care ne tulbură existența. La mai multe scrieri frumoase!”
(Ecaterina Chifu)
„Ascultând poeziile prezentate de dl Dodan, m-am dus cu gândul la zicala lui Shakespeare, care spune așa: „Creația este jocul inteligenței”. Domnul autor de astăzi face dovada în poezie a jocului cu diverse teme filosofice și existențiale de actualitate. Ca poet vrea să elibereze „…cuvintele captive, care se zvârcolesc de teama morții”. Aceste cuvinte, pentru a deveni nemuritoare au nevoie de o muză, care se lasă greu înduplecată. Poetul preocupat de arta creației scrie în orice condiții: de anotimp, de vestimentație, de idei ce-i vin în minte, încercând să aducă prin creație proprie ofrandă muzei. În poezia nefiresc exprimă prozaic zvonurile de la Vocea Americii, care au suferit o depășire morală în fața oamenilor aflați la cozi, care erau la curent cu întâmplările înaintea acestui post de radio. În poezia Zei ni se prezintă limitarea unor oameni, ca idei, prezentându-se ca oameni autosuficienți, plini de certitudini, în antiteză cu filosofi și poeți, care-și pun mereu întrebări și care au mereu incertitudini. În poezia orgoliu poetul își imaginează un univers propriu, cuprinzând elementele primordiale ale naturii: soarele, luna, apele, focul, în care ar dori, fiind prezent în acest univers, să poată să-și transmită în cosmos visurile așteptate, în care cu o forță supraomenească să poată da alt sens normalului: „că Soarele îmi iubește umbra/ că Luna răsare doar pentru mine… aș porunci apelor/ să curgă în amonte,/ focului să ardă mocnit/ vântului să-mi întețească/ flacăra lumânării/ aprinse la căpătâiul/ dorințelor moarte înainte de a se naște.” Invocarea marelui El la judecată este cotidiană pentru „minunile neîntâmplate/ învieri neadevărate/ vederea orbilor/ umbletul Lazărilor…” Aflat, ca om, între prezent, trecut și viitor, în poezia Devreme și târziu poetul dezbate efemeritatea trecerii timpului, privit ca o fata morgana, pe care nu poți s-o atingi. Îi doresc succes în continuare!” (Georgeta Iuga)
„Poeziile prezentate azi de dl Viorel Dodan îmi plac, dar cel mai mult mi-au plăcut pamfletul în versuri Cotețul cu metafore și schița La bancă. Poeziile sunt scrise cu talent, în neschimbatul stil Viorel Dodan. În Cotețul cu metafore cred că se referă la aceia care sunt în plus în literatură, neștiind să folosească figurile de stil le dau o formă de parcă ar suna a grohăială din coteț. Și în schița La bancă observ ironia și umorul fin care îl caracterizează în creațiile literare. Îl felicit și închei cu două epigrame: (Enigmă) Scrii bine ce îți vine în minte/ Cu talentu-ți în cuvinte!/ Însă precum un porc cu părul creț,/ Ați mai văzut metafore să grohăie-n coteț? (Scoate banii fără cont) Astăzi, pentru prima dată,/ Vine omul la o bancă,/ Cică să ne vând-un pont,/ Scoate banii fără cont!” (Nicolae Constantinescu)
Sâmbătă 08 aprilie, începând cu ora 11:00, ședința Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi va fi închinată lansării de carte: ADEVĂRUL DIN CUVÂNT, Ed. Metamorfosi, 2023, autoare Ioana Resnicov Vă așteptăm, cu drag!