de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 08 noiembrie, †) Soborul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
De la Năvodari, dna Safta Leaută a trimis pentru momentul in memoriam două epigrame:
„(Adevăr necontestat) Nu se poate fără popă./ Ne botează, ne cunună și ne-ngroapă,/ Și cum murim cu duiumul/ La sfârșit el ne conduce tot drumul.
(Vorbă lungă, sărăcia omului) În politică, măi frate/ Vorbărie ca la carte./ Proverbul s-a adeverit,/ Că mai toți am sărăcit.
La momentul in memoriam, dl col Mihai Doina a lecturat: „Pentru rubrica in memoriam propun azi să-l omagiem pe cel care s-a născut în ziua de 4 noiembrie 1880, Mihail Sadoveanu, creator de nuvele istorice și romane, printre care: „Nicoară Potcoavă”, „Viața lui Ștefan cel Mare”, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”…
Am extras un citat din creația sadoveniană: „Cel din urmă urmaș al plugarilor de atunci, care e cu totul străin astăzi de domniile și puterile lumii în ființă, mărturisește supunerea la legea trecutului și recunoaște urma Măriei-sale Ștefan într-un vad de ape, într-un pisc de stâncă, într-o ruină de pe un colnic. De patru veacuri și jumătate acea putere trăiește asupra Moldovei, ceea ce dovedește că oamenii nu pier decât prin pulberea lor. Puterea lor adevărată stăruiește din ce numesc oamenii de rând moarte. La sfânta Putnă, unde Măria-sa și-a așezat mormântul și piatra cu inscripție între flori de acantă, nu s-a stins nicio clipă candela aprinsă în iulie 1504”.
A urmat lectorul de serviciu, dl Alexandru Gabriel Dinu alias Alecsander Dinuenze, cu un grupaj de poezii. Vă ofer lectura:
Solfegiul zborului spre văzduhuri de marmură – Jurnal de călătorie Alecsander Dinuenze
Motto: ,,Le véritable voyage de découverte ne consiste pas à chercher de nouveaux paysages, mais à avoir de nouveaux yeux.”
Marcel Proust- À la recherche du temp perdu
Cuvânt Înainte
Aventura te poate răni, îți poate transfigura ființa, îți poate lăsa cicatrici lăuntrice, dar ce nu te omoară te face întotdeauna mai puternic. Monotonia în schimb te ofilește, îți soarbe vitalitatea, te damnează la un sfâșietor Purgatoriu sufletesc. Providența mi-a dăruit din fericire o inimă pătimașa de aventurier, o inima care a sângerat în fața vicisitudinilor vieții, dar care nu a îngenuncheat niciodată în fața lor. Am iubit totul cu o patimă luciferică. Iubirea te înalță simultan spre extazul paradisului și te coboară cinic în agonia Infernului.
Știu că am moștenit setea de aventură de la bunicul meu. Precum el am navigat cu gondola pe splendidele canele ale Veneției, precum el am colindat bazarele încărcate de mistere și mirodenii din amăgitorul Istanbul, precum el am privit ore întregi cerul nopții împânzit de suavele stele argintii și mi-am dorit să cunosc această vastă și minunată lume ce așteaptă să fie descoperită. El mi-am dăruit în copilărie fantasticele romane de aventuri ale lui Karl May, Jules Verne și Alexandru Dumas. De nenumărate ori am explorat misterele orientului aventurându-mă cu Kara Ben Nemsi printre dunele aurii de nisip, de nenumărate ori am colindat Munții Stâncoși alături de Old Shatterhand și indienii apași ai carismaticului Winetoo. Am navigat cu submarinul Nautilius prin enigmaticele oceane ale Pământului alături de căpitanul Nemo și de profesorul Pierre Aronnax, am zburat peste exoticul continent african în celebrul balon cu aer cald – Victoria – ocrotit de Dr. Samuel Ferguson. M-am perindat pe aglomeratele străzii ale Parisului lui Ludovic al XIII-lea avându-i ca frații de arme pe curajosul și istețul D’Artagnan, pe nobilul Athos, pe haiosul și vanitosul Porthos și pe romanticul și religiosul Aramis, am descoperit comori și renașteri spirituale pe insula de Montecristo alături de Edmond Dantès…despre câte tărâmuri fascinante și personaje misterioase nu mi-a povestit bunicul meu la gura sobei când flăcările trandafirii dansau haotic în negura nopților de iarnă.
Bunicul meu a plantat în inima mea sămânța dorinței de cunoaștere și dorul de zării necunoscute, sămânța a încolțit maiestos, dând naștere unui arbore tânăr ale cărui ramuri caută să guste nectarul desăvârșiri de pe aripile îngerilor ce colindă cerul de azur, iar dorul…dorul și-a deschis aripile de foc precum o pasăre Phoenix ce nu își găsește renașterea decât în cenușa altor zării în care se mistuie pe sine însuși. Adolescența mea m-a condus printre superbele palate ale Serenisimei Republici, unde, în fiecare undă ce se schița pe chipul apei cristaline când blânda gondolă valsa în liniștea serii pe canalele împodobite de lumini roșiatice, simțeam împletindu-se armonios notele muzicale din ,, Le Quatro Stagioni” ale lui Vivaldi. Sufletul meu a înflorit precum un ghiocel neîntinat când a simțit mângâierea dulce a pieței San Marco. Pe Nisipurile de Aur ale Bulgariei am ascultat cântecul melancolic al valurilor ce se spărgeau suspinând de țărmul singuratic scăldat în razele rubinii ale apusului. Am contemplat deșertăciunea gloriei imperiale când am zărit printre scânteile amurgului, cupolele ruinate ale mândrelor biserici bizantine din Nessebar ce, legănându-se ușor, păreau în fața răcoroasei brize a dimineții ca niște castele de nisip amenințate de îmbrățișarea valurilor.
Mi-am lăsat inima să zboare nestingherită peste apele argintii ale Bosforului, să-și facă cuib printre minarete, să se delecteze cu cântarea mistică a muezinilor, să se ascundă printre miile de produse exotice din Marele Bazar, să-i acompanieze icoana tristă a Mântuitorului din interiorul bătrânei Hagia Sophia, am lăsat-o să se strecoare armonios și timid printre ispitele Cartierului Roșu și să caute fățarnică izbăvirea printre cupolele Moschei Albastre – Ce dulce și amăgitor a fost zborul ei în Instanbul.
Aceste feerice locuri nu le-am parcurs prin paginile romanelor, ci prin paginile vieții ce m-a ghidat până acolo. În timp ce pașii mei zburdau prin Italia, Bulgaria și Turcia, cugetul meu se îmbăta cu frumusețea și misterul Asiei. Datorită lui Eliade am întrezărit farmecul Indiei printre cutele șalului lui Maitreiy și printre învățăturile lui Tagore. James Clavell m-a introdus într-o aventuroasă naufragiere alături de căpitanul Blackthorne pe țărmurile stâncoase ale Japonei, scăldată în frumusețe și comploturi odioase. Tot în Țara Soarelui Răsare, Enji Yoshikao mi-a destăinuit ce înseamnă disciplina și atingerea perfecțiunii când am meditat alături de Miamoto Musashi în grădinile nesfârșite de bambus și la umbra răcoroasă a porților Tori. Japonia vibra în sufletul meu precum corzile unei viorii la atingerea lui Paganini, însă muzica ce-mi sedusese de mult sufletul era cântecul războinic a lui Marte, care reverbera sub chip de marmură și legendă de-a lungul celor 7 Coline.
Așa că atunci când am câștigat după multă trudă oportunitatea de a mă aventura în Urbs Aeterna (și da, asemenea oportunități se câștigă nu se ivesc) în mintea mea răsuna o singură frază ,,Fortuna Audaces Iuvat!”.
Capitolul III
Motto: ,,Type of the antique Rome! Rich reliquary
Of lofty contemplation left to Time
By buried centuries of pomp and power!
At length—at length—after so many days
Of weary pilgrimage and burning thirst,
(Thirst for the springs of lore that in thee lie,)
I kneel, an altered and an humble man,
Amid thy shadows, and so drink within
My very soul thy grandeur, gloom, and glory!”-Edgar Allan Poe Coliseum
Toate drumurile duc la Roma.
Când în pieptul tău bate pătimaș o inimă romană și în venele tale curge neîmblânzitul sânge latin, unde altundeva să te călăuzească destinul?
Roma nu te primește: te judecă. Și, dacă te consideră vrednic, îți dezvăluie o fărâmă din eternitatea ei.
Pietrele Romei miroseau a timp încins sub flacăra veacurilor, iar aerul vibra ușor, ca o harpă de aur nevăzută ale cărei acorduri se împleteau cu valurile limpezi ale Tibrului. Fiecare pas pe marmură suna ca un jurământ rostit în vechea limbă a imperiului.
Ah, am legat relații strânse de prietenie, afecțiune și respect reciproc cu delegațiile polonezilor și lituanienilor, cu care chiar m-am întâlnit în Roma, dar vai! Slavii nu pot ști ce înseamnă cu adevărat Roma; ei nu pot simți sângele cum îți zvâcnește când vezi Lupa Capitolina! Ei nu pot simți inima cum îți bate frenetic când admiri o statuie a lui Traianus!
În toate capitolele acestui jurnal am notat totul cu o deosebită calmitate, dar când scriu despre Roma… Ah! Întotdeauna am simțit cum inima mea bate pe malurile Tibrului!
Ce să scriu despre Roma?
Ce aș putea scrie despre Roma?
Roma o simți, nu o vezi.
Îți trebuie sângele lui Romulus și, desigur, o bogată cultură generală pentru a simți Gloria nepieritoare a Orașului celor Șapte Coline.
Tempus fugit, imperia cadunt, sed Roma aeterna manet!
In libris, in cordibus nostris, historia vivit, legatumque durat!
În fiecare coloană de marmură simți șoaptele lui Augustus. Te aștepți ca prin piețele publice să răsune elocventele discursuri ale lui Cicero. Simți colbul străzilor cum se ridică în aer la pașii legiunilor romane ce mărșăluiesc victorioase. Simți îndemnurile războinice ale lui Marte cum îți invadează sufletul. Simți înțelepciunea stoică a lui Marcus Aurelius și a lui Seneca cum îți luminează mintea și îți desăvârșește ființa. Simți acordurile lirei lui Nero, în timp ce ființa ta arde în splendoarea Orașului Etern. Caput Mundi!
Și cum să nu ți se sfâșie sufletul când vezi tot ce ai iubit pângărit de superficialitatea contemporană?
Statuile divinului Iulius Caesar nu au devenit decât decor pentru fotografii, unde maimuțoi din toate colțurile pământului îi copiază poziția doar ca să strângă aprecieri pe rețelele de socializare.
Ce știu ei oare despre Caesar? Despre familia lui, care conform legendei se trăgea din zeița Venus? Despre gloriosul său unchi Marius? Despre cum Caesar, asemenea unchiului său, i s-a opus cu mândrie lui Sulla? Despre cum i-a crucificat pe pirații ce l-au răpit în mările Eladei? Despre cum a fondat Primul Triumvirat alături de Crassus și Pompei? Despre cum a cucerit întinsa Galie, cum a trecut neverosimil de rapid Rinul și cum i-a umilit pe germanici?
Despre cum a ajuns în țărmurile necunoscute ale Britaniei și cum l-a învins pe Cassivellaunus? Despre cum la Alesia a zdrobit forțele rebele conduse de Vercingetorix, care a îngenuncheat și și-a depus armele la picioarele celui mai strălucit general roman?
Despre cum a trecut Rubiconul? Despre cum a intrat în Roma ca un erou salvator? Despre cum l-a învins pe prietenul și rivalul său Pompei la Pharsalus? Despre cum și-a întins influența în Egipt și a înecat străzile Alexandriei în sânge pentru a o așeza pe Cleopatra pe tron? Despre cum a zdrobit rămășițele armatei pompeiene, despre cum i-a învins pe Cato și pe Labienus?
Despre cum a făcut legi drepte pentru poporul Romei și cum a fost ucis mișelește într-unul dintre cele mai odioase comploturi ale Istoriei, iar dragul său fiu adoptiv Brutus a fost ultimul care și-a înfipt pumnalul în trupul lui?
Când intri în fosta clădire a Senatului Roman îți apar în minte asasinarea lui Caesar, discursurile lui Cicero contra lui Catilina, proclamațiile lui Augustus. Dar… când pășești printre sumedenia de monumente și opere artistice și primul tău reflex este să te maimuțărești și să te postezi să vadă prietenii, atunci în mintea ta… tabula rasa.
Roma nu se lasă cucerită; ea cucerește.
De aceea doar inimile pregătite pot să-i poarte povara și pot atinge cununa de laurii a Antichității.
Roma nu o privești prin lentila aparatului foto, ci prin ochiul inimii.
Apeductele nu sunt spații pentru graffitti și decor pentru poze; ele sunt venele și arterele ce susțineau viața acestei metropole înecate azi de superficialitatea contemporană.
Cum să treci prin Urbs Aeterna și singura schimbare în viața ta să fie că ai cu trei poze mai mult în galerie? Poze cu statui ale unor oameni despre care nu știi cine au fost și ce fapte mărețe au săvârșit, cu clădiri a căror bogată istorie, înecată de sânge și splendoare, îți este complet străină…
Coloanele de marmură nu au fost concepute pentru ca, în secolul XXI, cineva să își lase Instagramul pe ele.
Un coleg din delegația României și-a scos telefonul și, într-o tentativă de orgoliu și lipsă clinică de umor, a început să facă un live (pentru că ignoranța și lipsa de umor trebuie, bineînțeles, împărtășite cu ceilalți pe rețelele sociale, altfel nu mai au farmec).
– Mamă, ce-au schimbat ăștia Buzăuuu! Mulțumim, Nicușor Dan… da, mă… mișto prin Buzău să moara mama!
Când treceam pe lângă Colosseum, unde veacuri de spectacole uimitoare de durere aprinsă și de măreție orbitoare se împleteau printre coloanele de marmură și pluteau peste pământul ce păstra încă vie amintirea miilor de masacre odioase, acest coleg al meu a continuat:
– Oooo, mamă! Au renovat ăștia și stadionul celor de la Gloria Buzău! Păcat că i-au retrogradat din nou în Liga a II-a…
Ce tragic este că Roma lui Augustus, a lui Traianus și a Împăratului-filozof Marcus Aurelius este împânzită astăzi de un grad de ignoranță și de vanitate deșartă identic cu cel al odioasei familii Borgia, dar de o mie de ori mai lipsit de cultură și de bun gust decât celebra dinastie a viciului renascentist.
Din nemărginirea cerului de azur, o acvilă zbura glorioasă, spintecând norii de mătase, dar din mulțimea nesfârșită de oameni ce se îngrămădeau prin piețe, eu am fost singurul care și-a ridicat capul pentru a o zări și pentru a păstra în inimă mea Măreția-i nepieritoare.
Capitolul VII
Motto: ,,Lasciate ogni speranza voi che entrate”
Dante Aligheri- Divina Commedia
Qalb — așa au botezat arabii inima. Etimologic, acest cuvânt își are obârșia în verbul qalaba, care înseamnă a se schimba, a se răsturna. Și ce altceva e inima, dacă nu axul unei lumi mereu răsturnate?
Nimic nu e mai schimbător sub bolta cerului decât stările sale. Divinul Vergiliu spunea în Eneida că „nimic nu este mai nestatornic decât inima unei femei”; iar eu, cu umilința unui pelerin rătăcit prin propriul suflet, aș adăuga: există ceva și mai nestatornic — inima unui poet, mereu însetată de absolut și condamnată la miraj.
Era aproape de miezul nopții când am cunoscut-o.
Eram nedormit de două zile și două nopți, un călător vlăguit care-și purta oboseala ca pe o coroană de plumb. După ce am schimbat mai multe autobuze pentru a ajunge la Otopeni, colegii mei de proiect și cu mine am fost siliți să așteptăm patru ore în aeroport, dintre care două ore le-am pierdut ca urmare a unei întârzieri absurde a avionului și a cozilor interminabile ca lacrimile unui prigonit de soartă.
Zborul către Roma a fost un exil suspendat între nori. Nu am putut să închid ochii nicio clipă; iar când am coborât, am început o alergare halucinantă prin arterele nesfârșite ale Cetății Eterne, în căutarea autobuzului care trebuia să ne ducă la Abația de Casamari. Trăgeam după mine un rucsac de zece kilograme și un geamantan de două ori mai greu — mă simțeam de parcă, asemenea lui Atlas, purtam asupra mea greutatea întregii lumi.
Ajunși, în cele din urmă, la Abație, am fost nevoiți să ne înghesuim opt suflete într-o mașină care gemea din toate încheieturile, ducându-ne spre ceea ce trebuia să fie un loc de odihnă. Când am pășit în clădire, am avut impresia că organizatorii au vrut să reînvie fidel atmosfera din închisorile comuniste — un spațiu auster, cu pereți goi ca niște pagini neîncepute. Mă așteptam ca la intrare să fie scrijelite aceleași cuvinte ce păzesc porțile Infernului lui Dante: „Lasciate ogni speranza voi che entrate.”
Totuși, mai târziu, am descoperit că oamenii de acolo aveau o căldură aproape monastică — o bunătate ce îmblânzea colțurile reci ale realității. Din focul acestei călduri se naște iubirea. Iar flacăra ei, când e pură, vindecă răni; dar când scapă din matca sufletului, mistuie și lasă în urmă doar cenușa regretului și a amăgirii.
După ce am purtat o mică cruciadă împotriva ploșnițelor și păianjenilor — armata invizibilă a acelui loc — m-am putut bucura, în sfârșit, de un strop de tihnă, de dulcele abandon al dolce far niente. Dintre puținele cărți pe care le luasem cu mine, Legendele Olimpului de Alexandru Mitru mă așteptau cuminte — un templu al copilăriei mele, o fereastră către miturile unor vremii apuse, dar încă vi în inima mea. Am mângâiat coperta cu degetele, ca pe o relicvă vie, și am deschis la întâmplare cartea, căutând în ea o purificare de praful drumului, ce îmi acoperise deopotrivă trupul, dar și sufletul.
Am nimerit la legenda Pandorei și am început să citesc: „Văzând Epimeteu că ies atâtea rele din cutie, a și trântit la loc capacul. Dar prea târziu se deșteptase. Năpăștile se înălțaseră, și lumea le purta în cârcă. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică, firavă și cu aripi slabe. Ea n-apucase să mai zboare și purta numele: Speranța.
Asta a fost zestrea pe care Zeus o dăruise fetei, ca s-o aducă pe pământ: rele, nenorociri și boli.
Numai speranța cea firavă avea să fie lângă oameni, să le-ncolțească-n cugete, în ceasuri grele, în restriști.”
Am zâmbit amar. Ce altă zestre mai oferă zeii oamenilor, dacă nu suferința și firava scânteie care o îndulcește?
Dar clipa mea de liniște s-a spulberat brusc, ca o lumânare stinsă de vântul înghețat al iernii, când am auzit că trebuia să cobor în două minute în curte, pentru a ura bun venit echipei lituaniene. Erau ultimii sosiți, după întârzieri care ar fi făcut zeii timpului să roșească. (Într-un contrast aproape ironic, prima echipă ajunsă fusese, desigur, cea a românilor — condamnați parcă la punctualitate.)
Irascibil și obosit, am coborât ca să-i întâmpin. Noaptea se așternea armonios peste lăcaș ca o mantie de mătase neagră, iar stelele — lacrimile argintii ale Universului — își revărsau suava lumină tremurătoare peste chipurile noastre. Dintr-o mașină mică s-au desprins, rând pe rând, opt siluete ca opt note dintr-o simfonie necunoscută.
Am dat mâna cu un lituanian, apoi cu altul, și încă unul, până când plictiseala și somnul au început să mă tragă încet înapoi, spre umbră. Ca un adevărat spirit cosmopolit, cu un zâmbet franțuzesc ce îmi juca pe buze, eram gata să o șterg englezește.
Dar atunci…atunci am văzut-o pe ea. Ea a coborât ultima.
Din întunericul mașinii s-a desprins o siluetă firavă, purtând pe umeri aerul acela de taină pe care îl au doar oamenii ce par veniți din alte vremuri. Lumina farurilor i-a alunecat pe chip ca o spovedanie mută, și pentru o clipă mi s-a părut că toate umbrele din jur se pleacă în fața ei.
Nu știu de ce am privit-o așa. Poate fiindcă oboseala îți golește sufletul de zgomot și lasă loc revelațiilor. Sau poate fiindcă în mine, fără să știu, sălășluia de mult așteptarea acestei clipe.
Avea părul prins neglijent, iar câteva fire rebele se jucau cu vântul, ca niște șoapte fugare ale nopții. Zâmbea, dar nu acel zâmbet banal al politeții, ci unul abia schițat, plutind între vis și luciditate, ca o amintire care ezită să se nască.
Ochii — de un albastru nehotărât, aproape translucid — păreau să poarte în ei cenușa unui cer nordic și blândețea unei ploi uitate.
M-am trezit salutând fără glas.
Ea m-a privit pentru o clipă și, în tăcerea aceea scurtă, am simțit cum între noi s-a născut un fir invizibil, o punte tremurătoare între două lumi care nu se cunoșteau și totuși se recunoșteau.
Unul dintre organizatori a rostit ceva în italiană, dar vocea lui s-a pierdut ca un ecou într-un abis nesfârșit. Eu nu mai eram acolo — eram suspendat între două respirații.
Deasupra noastră, cerul se topea lent; stelele păreau că alunecă din catapeteasma întunecată, precum frunzele uitării din ramurile arborelui conștiinței. Aerul mirosea a iarbă proaspătă și a început de poveste de dragoste.
Pentru o fracțiune de secundă m-am întrebat dacă era reală. Poate oboseala îmi juca feste, poate adormisem și venirea ei nu era decât un vis dulce-amărui. Tremurul vocii ei m-a readus la neverosimila realitate.
– Hey, my name is Viltė. It means… — buzele ei și-au oprit baletul pentru o minisecundă, apoi a continuat șovăielnic — it means Hope .(Hei, numele meu este Viltė. Înseamnă (…) Înseamnă Speranța.
Unul dintre organizatori a rostit ceva în italiană, dar vocea lui s-a pierdut ca un ecou într-un abis nesfârșit. Eu nu mai eram acolo — eram suspendat între două respirații.
Cuvintele ei s-au risipit în aer ca o binecuvântare.
„Hope…” — ecoul s-a prelins pe inima mea ca o picătură de rouă în liniștea dimineții, ca nectarul dulce ce se deschide din petalele unei florii sub cântecul primăverii. În acel moment am simțit cum întreaga lume se oprește, suspendată între un gând și o respirație, și cum toate firele nevăzute ale hazardului se leagă într-un nod de destin.
Speranța… era acolo, în fața mea, cu trup de femeie și glas tremurat, întruchiparea acelui rest de divinitate scăpat din cutia Pandorei. Era ca și cum mitul, istovit de veacuri, se renăștea sub forma ei, iar eu, un trecător obosit prin ruinele acestei lumii deșarte, aveam să-i fiu martor.
Am simțit o căldură ciudată, aproape copilărească, invadându-mi pieptul — o emoție veche, din vremurile în care încă mai credeam că oamenii nu se întâlnesc la întâmplare. Poate că Zeus, în ironia lui eternă, mă pedepsise să rătăcesc printre nori și aeroporturi aglomerate doar pentru a ajunge aici, în fața acestei priviri care sfida orice închipuire.
„Hope…” — îmi repetam în gând, ca pe o rugăciune arzătoare, ca pe o taină ce nu îndrăzneam să o uit.
Și în acel șir de tăceri dintre noi am înțeles că uneori nu destinul ne găsește pe noi, ci noi îl trezim, fără să vrem, rostind un singur cuvânt.
Ea a zâmbit ușor, ca și cum ar fi simțit furtuna din mine, și în acel zâmbet s-a topit tot infernul zilei.
Am privit spre cer — stelele erau aceleași, dar acum ardeau altfel. Nu mai erau lacrimile Universului, ci zâmbetele argintii ale serafimilor.
Și atunci mi-am spus în gând: Poate că Dante greșea. Poate că și în infern poți găsi speranță… sau, și mai bine, poți găsi Speranța. You can find… Hope… at least, I found Her. (Poți găsi… Speranța… cel puțin, eu am găsit-o pe Ea.)
Va urma…
Lectorul de astăzi, Alexandru Gabriel Dinu alias Alecsander Dinuenze, ținând cont de vârsta dumnealui, prin lectura prezentată astăzi, a produs… surpriză, o surpriză deosebită, mai mult decât plăcută, datorită… erudiției. Are într-adevăr talent literar! Pentru Cenaclul Alexandru Sihleanu este o… mândrie. Binecuvântat să-i fie numele și drumul în viață!
„Dumnezeu a fost generos oferind tânărului nostru coleg de cenaclu talent literar. Părinții i-au oferit o solidă bună creștere, iar el și-a însușit o vastă cultură. Jur că îi stă bine aerul misterios și gingaș (mai puțin timiditatea!). În persoana colegului Dinu remarc pe înțeleptul Anton Pann! Dinu este tânărul cenaclist cu mare iscusință a minții! El este un talent excepțional, un diamant frumos șlefuit!
Săptămâna aceasta, marți 4 noiembrie, în anul 1880, s-a născut în orașul Pașcani Mihail Sadoveanu. Este o simplă coincidență cu lectura și lectorul de azi? Nu! Sunt convins că este o planificare înțeleaptă a Divinității! Mihail Sadoveanu a fost membru al Academiei Române. Despre Sadoveanu s-a scris mult și s-a vorbit cu entuziasm! Un singur exemplu: la plimbările prin natură bătrânul Sadoveanu părea că nu dă atenție frumuseților locului, dar la întoarcere descria cu lux de amănunte cele mai surprinzătoare detalii ale priveliștii. Ascuțită memorie vizuală!
Îmi doresc să trăiesc până când tânărul Dinu va deveni urmaș valoros al lui Sadoveanu, precum și membru al Academiei României! Până atunci am să mă laud că sunt contemporan cu scriitorul Alecsander Dinuenze.
Materialul ascultat azi este pentru mine o mare surpriză! Bănuiam că lectorul ne va prezenta un grupaj de poezii, dar am ascultat un fragment din Jurnal de călătorie.
Tânărul Dinu este un scriitor temerar. El nu și-a propus să scrie o lucrare facilă, ci una și plăcută, și folositoare. Materialul prezentat azi dă o idee de proporții despre frumusețea unică a Italiei, patria apogeului sculpturii antice.
S-au scris multe lucrări despre Italia, dar tânărul nostru coleg a dat suflu proaspăt al talentului său în „Jurnal de călătorie”. Fragmentul ascultat azi este, în adevăratul sens al cuvântului, o lucrare accesibilă cititorilor de la… 10 la 83 ani, eu însumi aflat la limita superioară… și aduc confirmarea de simplu ascultător a acestei butade, care formulează un mare adevăr! Fără a avea iz didactic Jurnalul de călătorie al scriitorului Dinu familiarizează cititorul cu Italia cea veșnic încântătoare. Am ascultat azi o lucrare creată cu talent și putere e evocare, într-o formă plastică prin „culoarea” termenilor și epitetelor și o formă sprintenă prin muzicalitatea ritmului frazelor.
De la începutul lecturării am descoperit o frumoasă surpriză: titlul. Scriitorul înlocuiește (substituie) numele destinației zborului Italia, cu „văzduhuri de marmură”, evidențiind faptul că acolo se află „patria sculpturilor din marmură”. Această genială substituire este demnă de un premiu! Dar surprizele apar în continuare… Motto-ul Jurnalului de călătorie, precum și cele ale fiecărui capitol iar ne apropie de cuprinsul jurnalului. Dar Jurnalul este ticsit cu figuri frumoase de stil, iar descrierea cu minuțiozitate a locurilor îl depășește chiar și pe Sadoveanu.
Am zâmbit auzind de „cruciada ploșnițelor și păianjenilor”. Am reținut surprinzătoarea definiție a stelelor: „lacrimi argintii ale universului”. Întâlnirea cu domnișoara „Ea” dezvăluie un scriitor care stăpânește psihologia umană!
Acest comentariu nu face altceva decât să mărturisească onest impresiile unui ascultător.
Deși este prima ta lecturare la care particip, declar sincer că sunt încântat și uimit de cel prezentate azi și de stilul tău creator1 Felicitări! Am să invoc Divinitatea să-ți fie mereu aproape, să te apere și să te ajute ca să devii ce îți dorești! Te prețuiesc mult!” (Mihai Doina)
„Eram sigur că astăzi voi asculta un material deosebit. O să-l păstrez, deoarece la fel ca obiectele de artă, cărora le crește valoarea în timp și acestuia îi va crește foarte mult valoarea. Mă uit la dl Alexandru Gabriel Dinu și încerc să descopăr pe cine văd: un june prins în brațele tinereții, cu mintea sprințară, sau un adult cu experiență, experiență pe care ne-o destăinuie.
Începutul materialului ne dezvăluie că autorul își bazează scrierile actuale pe o solidă cultură literară. Cred că dumnealui mai mult a citit, decât s-a jucat. Sacrificiul acesta acum începe să rodească. Sunt convins că în fiecare oră tânărul Dinu asimilează din știință și mai ales din literatură, istorie, geografie. Ne introduce, apoi, în lumea minunată a țărilor pe care le-a vizitat. Îmi place artificiul pe care ăl folosește. Merge pe urmele bunicului său. Este un lucru pe care mai mulți scriitori îl folosesc. Avionul dumnealui încă se află în zbor. Mai este timp până la destinație. Așa că autorul își lasă inima și gândurile peste Turcia, peste Bulgaria, peste Japonia. Nu știe să aceste gânduri vor ateriza și în Lituania.
Dar să lăsăm pentru mai târziu aceasta. Avionul aterizează și aparatul de filmat virtual al autorului își face treaba. Este un tânăr sincer și cult, care cunoaște frumusețile Romei și are curajul să spună cuvinte pe care nu le zic mulți: frumusețea vine din vechime, din minunile făcute de înaintașii romani.
Umorul dumnealui nu putea să aibă astâmpăr, așa că se manifestă amintind de turiștii care fac comparații deplasate, de prost gust. Inima tânărului e nerăbdătoare să întâlnească „amore”. Providența îi vine în ajutor și o întâlnește pe tânăra Hope. E destul să apară un fulger sau o săgeată a lui Cupidon și idila a apărut. Făcând o glumă, cred că frumosul Cupidon și-a consumat toate săgețile din tolba sa, tânărul autor dând semne de iubire nemaiîntâlnită.
Stimate tinere autor, astăzi m-ai încântat. Îți urez să încânți și la maturitate milioane de persoane!” (Dan Zanfirescu)
„Pentru materialul prezentat în jurnalul de călătorie, pentru mine este ca o rază de soare ce se oglindește într-un ocean. Frumusețea razei, adică a scrierilor,ne umple inima de plăcere, materiale create de tânărul Alexandru Gabriel Dinu, în care a cuprins toate frumusețile din Roma. Îl felicit pentru frumusețea scrierii și-l așteptăm cu noi creații.” (Floarea Frățilă)
„Mi-a plăcut foarte mult arhitectura literară a jurnalului de călătorie , asemănătoare cu arhitectura Romei descoperită de tânărul istoric arheolog Dinuenze. Este un aventurier pe tărâmul istoriei, scoțând la lumină nestematele Romei antice.
Stilul cu care s-a prezentat cititorului captivează interesul pentru a călători în această lume a monumentelor capodopere. A fost o prezentare documentară, istorică a unei civilizații cu urmări până în ziua de azi. Este o zi deosebită în care am călătorit datorită autorului acestui jurnal de călătorie.
Așteptăm cu prezentarea poveștii de iubire, pe care a început-o frumos în Italia. Mulțumim pentru interesul cu care a venit în fața cititorilor pentru a ne descoperi frumusețea călătoriilor în această lume deosebit de spectaculoasă și fermecătoare. Spor în această activitate a creației literare!” (Adrian Câmpeanu)
Sâmbătă, 15 noiembrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Mihai Doina. O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu drag!