de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 02 august, Aducerea moaștelor Sf. întâi Mc. și Arhidiacon Ștefan; Dreptul Gamaliei; Binecredinciosul împărat Iustinian cel Mare, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
De la Năvodari, dna Safta Leaută a trimis pentru momentul in memoriam două epigrame:
„(Rușinea fără acoperire) Zău, nu le aduc nicio vină/ Că-s prea goale pe plajă, sau la piscină,/ Dar pe stradă, în magazine/ De le văd, nu mă uit că mi-e rușine.
(Unui bețiv) Stă și bea la o terasă/ Chiar de a venit furtuna./ Amețit, căzut sub masă/ Strigă: ospătar, mai adă una!
Dl prof Mihail Constantinescu a lecturat la momentul in memoriam Alexandru Sihleanu, Ed. Alpha, 1999, autor Grigore Radu Stănescu: „Noi credem că Sihleanu nu este un poet minor, așa cum l-a catalogat G. Călinescu, ci mai degrabă un poet ignorat, cu sau fără voie, dar ignorat și pe nedrept, dacă stăm să judecăm cu mai multă obiectivitate opera poetică cantitativ neînsemnată a poetului. Va veni timpul când Sihleanu și opera sa să nu mai fie ignorate, dându-li-se locul ce li se cuvine în șiragul de poeți și opere de certă valoare ale literaturii române.
Alexandru Sihleanu – La patrie: Smulge de pe față-ți vălul trist și jalnic,/ Drag pământ al țării cu amar nutrit;/ Steaua învierii, soarele cel falnic/ Al măririi tale azi a răsărit.// Un potop de sânge flăcări și furtună/ Răsturnă pământul, tot a pustiit;/ Însă biruința astăzi încunună/ suflete eroici care s-au jertfit/ Pentru a României scumpă mântuire,/ Pentru-a /țării noastre sfântă dezrobire.
Alexandru Sihleanu – Cișmegiul. … Aici vezi actori dramatici scurți în artă, lungi în plete;/ Mume care vin de cată gineri pentru a lor fete;/ Apoi vezi școlari mulțime, cu ghiozdanul spânzurat/ Gol de cărți, dar plin de-arșice, ce prin școală nici c-au dat;// Pe sub sălcii trec în cârduri de femei ce au de fală/ Să nu știe decât numai cum bărbații se înșeală;/ Mai departe vezi faliții care blestem cu amar/ Speculile ce-i lăsară fără sfanț în buzunar.
Mihai Eminescu – Scrisoarea III: Vezi acolo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/ cu privirea-mpăroșată și fălci umflat și buget,/ Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,/ La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;/ Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă,/ Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/ Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…/ Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!”
A urmat lectorul de serviciu, dl Viorel Dodan, cu un grupaj de poezii, epigrame și o proză scurtă. Vă ofer lectura:
„DRAGOSTE
(Renaștere) cu mâinile goale tu mă zidești/ Și-apoi mă prefaci în ruină,/ renasc în lumină când mă privești/ și inima, de viață mi-e plină// zâmbind, reaprinzi uitate fioruri/ în trupul de carne și oase,/ ce au mocnit sub frunze de doruri/ căzute în toamne ploioase// cu pasul ușor plutești prin odaie/ sub raze de Lună ocrotitoare/ umbra-ți firavă răsuflarea taie/ veșnicia, doar o clipă îmi pare/ în brațele tale-mi găsesc rostuirea/ și liniștea cea mult căutată/ fie să piară din lume, toată Iubirea/ doar s-o clădim înc-odată!
(Dacă n-ai fi fost…) Dacă tu n-ai fi fost,/ ce-aș fi eu, oare, azi?/ Mi-aș fi găsit un țărm/ spre care să mă-ndrept/ în vreme de furtună și rătăcire de drum?// Dacă tu n-ai fi fost,/ cum aș mai respira eu azi?/ Prin care inimă/ ar mai fi curs sângele meu?// Dacă tu n-ai fi fost,/ ce altceva aș fi clădit/ cu aceeași trăinicie, grea încercată?// Dacă tu n-ai fi fost,/ nu m-aș fi încumetat la viață/ și m-aș fi scurs prin lume/ fără vreo urmă!// Dar ești și sunt…/ Iubirea și iertările au rost,/ căci, fără ea și fără ele/ eu ce-aș mai fi,/ dacă tu n-ai fi fost?
(Alinare) ghicește-mi viitorul printre frunze,/ și-n fumul molatic de țigară/ care ni se strecoară printre buze/ și cu magia lui ne împresoară// adună-mă în palma ta cea mică/ linia vieții s-o măsor la pas/ fără vreun sens și fără nicio frică,/ de m-aș opri la vreun popas// fă-ți inima căuș de albe doruri/ din care, însetat să îmi adap/ sufletul obosit de-atâtea zboruri/ pe care aripile nu le mai încap// și lasă-mă așa. să mă-mpietresc/ cu fruntea-n mâna ta ușoară/ care-mi alungă haosul lumesc/ și cu căldura ei mă înfioară…
FILOZOFICE
(Spovedanie) Doamne,/ m-am pierdut/ în deșertul orbilor de cenușă…// Am băut din apa/ morților fără cruci/ și am plâns în lumina zăpezilor/ moarte fără lumânare,/ înainte de creme…// Mi-am ucis strigătul/ prin sugrumare/ cu degetele albite de furie…// Am săvârșit păcatul/ trufiei carnale,/ printr-o despuiere deșănțată/ a trupului mec cu pielea netedă/ ce nu cunoscuse arșița timpului biciuitor…// Mi-am făcut chip cioplit/ din speranțele dăltuite în inima împietrită/ așteptând foșnetul florilor de cireș/ deasupră-mi…// Mă dor/ toate secundele/ de adevăr dureros pierdute/ în ore de minciuni nevinovate…// Dacă crezi că toate astea/ nu sunt o blasfemie,/ ia-mi de pe suflet povara îndoielii/ cea fără de margini/ și pune-o în loc pe cea a fericirilor/ mărunte…/ Și mă izbăvește de ce-i rău…
(Mi-e frică) Mi-e frică, Doamne, să mă-ncred în Tine/ căci, de prea multe ori Te-am înșelat/ când îmi spuneam că-i rău, dar era bine…/ dar nu-i doar asta singurul păcat…/ Mi-e frică, Doamne, până și de mine,/ de-atâtea gânduri care mă străbat/ și nu-mi dau pace-n clipe lungi, haine/ când zorii și-ntunericul se zbat…// Mi-e frică, Doamne, fiind ca oricărui om/ care își poartă crucea cu credința/ că voi ajunge pasăre sau pom/ lăsând păcatu-n urmă, neputința…// Mi-e frică, Doamne, că mă cerți/ căci în puțina viață ce-am trăit/ nu vei avea motive ca să mă ierți/ că mi-am făcut din mine chip cioplit…
CAZONE
(Cazon) Sună trompeta, sacadat, de deșteptare/ scoțând din adormire sufletul recrut,/ ce sare buimăcit din dulcea lui visare,/ din retrăirea timpului ce a trecut…/ Mulțimi de alte suflete, la fel se bulucesc/ ciocnindu-se-ntre ele reci și somnoroase,/ să se-ncadreze în acest program milităresc/ și-apoi să își reia tăcut, locul în oase…// S-au strâns aici, fugind din diferite corpuri,/ făcându-și până și controlul la valize,/ și au ajuns așa purtate de… electroșocuri/ sau după multe, nesfârșite, analize…// Își povestesc, fumând la „poștă” o țigară,/ între manevre inutile de resuscitare,/ cum vede fiecare suflet lumea de afară/ și unde s-ar vedea la o reincarnare…// Însă acest repaus nu ține-atât de mult,/ încât să termine povestea fiecare,/ căci încă o manevră a început demult/ și trebuie s-ajungă-n alergare…// Înjură soldățește, aspru, strâng din dinți,/ cu transpirația curgându-le șiroaie,/ iar demonul căprar urlă, ieșit din minți,/ că unul mai timid, a-ntârziat la baie…// „- Hai, mai cu viață, mișcă-te răcane!/ Tu-ți Dumnezeul care te-a făcut!/ Că n-ai venit aici să plângi pe la icoane!/ Ridică-te-n picioare, suflete căzut!”// Regretă acum amarnic ieșirile din trupuri,/ într-un acces de frondă și rebeliune,/ văzând cum se târăsc cu miile pe/ câmpuri…// De s-ar întoarce, ar deveni mai bune…/ Încolonate, trec, mulțimi de regimente,/ unite sub aceeași aspră disciplină/ mărșăluiesc posac și fără sentimente/ în căutarea izbăvirii din lumină…// Își cară-n ranițe, frumos împachetate,/ povara lor le-ncetinește mersul,/ păcatele lumești ce le-ar fi vrut uitate/ și-mprăștiate în tot Universul…// Se lasă-ncet uitarea peste aste câmpuri/ pline de rătăciții fără nici o țintă,/ suflete chinuite, căutându-și alte trupuri/ și acel rost pe care-l reprezintă…
SOCIALE
(Extincție) Încă mai merg bătrânii dinozauri/ hălăduind pe vechile coclauri/ tot căutând cununile de lauri/ făcute de străvechii meșteri fauri// iar câteodată-așa, ca la un semn/ comunicând în limba lor de lemn,/ își adresează același vechi îndemn/ pe care l-au primit cândva consemn// deși sunt într-un stadiu de extincție,/ tot n-au scăpat de ce însemnă-adicție/ de-aceeași logoree fără dicție/ de gesturi fără noimă și distincție// îndoctrinați de-aceleași directive/ trasate la kongresele votive/ sub diktaturi de pofte gustative/ membrii-ai frăției meselor festive/ aflați în pragul marii dispariții/ și părăsiți de vechi și mari ambiții/ bătrânii dinozauri fac predicții/ despre-ntâlnirea cu… meteoriții.
(Seceri și ciocane) Seceri și ciocane/ bântuie prin gânduri/ sfărâmând icoane/ și mese de scânduri…// Întruniri, plenare/ încă nasc ecouri,/ Marea Adunare/ are tot zerouri…// Planuri cincinale/ tot se mai urzesc/ și se-aud urale/ ce ne asurzesc…// Seceri și ciocane/ încă stau de taină/ în priviri umane/ sub o nouă haină.
RURALE
(Bătrâna mamă) Cu ochii mereu umezi, cu privirea tristă/ Căznindu-se să mai desfacă un nod/ S-ajungă la puținii bani dintr-o batistă/ Ascunsă-n cufărul pe care carii vechi îl rod…// E-atâta liniște-n odaia proaspăt văruită/ Doar ceasul vechi mai ticăie absent/ Iar lângă geam, în grădina îngrijită,/ Motanul se sorește, torcând indiferent…// Și-a scos basmaua neagră din dulap/ Miroase-a busuioc sfințit și-a mușețel/ Și-o aranjează-ncetișor pe albu-i cap/ Iar ea nu vrea să stea frumos, defel…// „-Eeei, nu mă ajută aste mâini bătrâne,/ Cu care frământam la pâine altădată…/ Acum sunt slabe și nu îmi mai rămâne/ Decât pe piept să mi le pun, ultima dată”…// Gândind așa, își face-o cruce mare/ Și iese-ncet-încet pe ușa de la tindă…/ Nu are chei la casă și nici încuietoare/ Căci cheia e demult în cuiul dintr-o grindă…// Afară-i soare blând și cântă guguștiucii/ Iar ea pășește-ncet, abia-și târăște pașii/ De parc-ar merge pe un drum al crucii/ Gândindu-se la ce-or mai face copilașii…// La gândul ăsta ochii i se înseninează/ Și drumul spre biserică e-acum mai ușor/ Pe fruntea ei și soarele trimite-o rază/ Să nu-i mai fie-atât de greu de dorul lor…// Biserica-i din an în an tot mai departe,/ Și nici toiagul vechi n-o mai ajută,/ Însă ea nu lipsește și vrea să aibă parte/ De-același loc în strană, unde stă, tăcută…// Trupu-i puțin se pierde-n praful din uliță/ Învâltorat de-un vânt iscat vremelnic, Pe drumul crucii, bătrâna măiculiță,/ Își ține strâns în mână un pomelnic……// A scris în el toți viii, dar și morții/ Cu grijă mare, să nu uite pe niciunul/ Și își așteaptă împăcată rânduiala sorții/ Căci după ea nu se va mai scrie vreunul…
(Scara către cer) Bunica mea, femeie de la țară,/ Cu mult umor și-o bunătate rară,/ Se pregătise pentru clipa morții/ Ce-avea să-i bată-n stâlpul porții…// Își cumpărase scândură cu nod/ Și le urcă să se usuce-n pod,/ Chiar ea urca pe scara strâmbă,/ Râzând, văzând privirea mea tălâmbă…// Căci mă uitam cum la optzeci de ani,/ Urca rapid pe scară, prin tavan/ Să suie-n pod, acolo, la păstrare,/ Acele necesare pentru-nmormântare…// „-Mamaie, chiar ți-ai cumpărat de toate?/ -Pi, da, mi-am cumpărat, nepoate!/ -Și nu ți-e frică, bre, că mâine mori/ Și poate nu auzi cocoșu-n zori?”// -De ce să-mi hie frică, măi nepoate?/ Acum pot să mor, că am de toate!/ Că de-aia pân-acum Moartea n-a vinit,/ Cre’ că știa că nu m-am pregătit…// De-acuma, când o hi să hie, poa’ să hie/ Că sunt aci și casa nu-i pustie,/ Nu ca la aia a lu’ Stan… a patra cacă/ Pă care-o căuta și nu era acasă…// Și iote-așa, a mai trăit un an în plus/ Da’ pân’ la urmă, a plecat… s-a dus!/ Și n-avea haine de-alea bune cumpărate/ Că ea credea că scapă iar de moarte…// Da’ io, cum vezi, am dat p-aici cu var,/ Am pus și preșu’ acela bun cu firu’ rar,/ Pă la icoane am pus ștergarele curate/ Și toate paturile au cearșafurile spălate…// Că nu-i frumos și mă fac de rușine,/ Când o veni atâta lume pă la mine!/ Că io, dacă oi hi-n coșciug pă masă,/ Măcar să hie curățenie în casă!// Că după toată viața asta, îți spui drept,/ M-oi odihni și io, cu mâinile pă chept!/ Și-așa-i frumos, să știi tu, măi nepoate/ Să intri-n lumea-ailaltă cu pânzele curate…// Când popa o citi troparii-n cartea sfântă,/ Să zică mai cu foc, să îl auz cum cântă!/ Să facă slujba lungă, să îi aduci aminte,/ când oi pleca din casă cu picioarele-nainte,// Nu ca la aia a lu’ Gheorghe al lui Vătrai/ că i-a făcut o slujbă scurtă, că nici n-o apucai!/ Până s-ajung și io să-i pui o lumânare,/ Moarta era pă drum, plecase pă cărare”…// Nu mult timp și-n stâlpul porții/ Se auzi bătaia cea din urmă a Morții!/ Nici n-apucase lemnul ca să se usuce/ Sicriul să fie mai ușor, ca să se poată duce…// În rest, bunica își rostuise toate cele/ Căci a plecat ușoară, liniștită, către stele/ La fel de zâmbitoare, iute și ușoară,/ Cum era-n viață și urca în pod pe scară…// Acum, după puterea slabă a minții mele,/ Cred că se urcă pe o scară către stele…/ Pe-aceeași scară lungă, din lemn ușor, de brad,/ Să pună ordine-n puzderia d stele care cad…
EPIGRAME
(Tăcerea e de aur) Această vorbă este foarte veche/ Și totuși, sensul nu se clatină./ Ba, chiar mi-ajunse la ureche/ Că azi, tăcerea e de… platină!
(Estivală) Privesc alene, stând la mal,/ La fetele numai în slip…/ Ele își bagă trupu-n val,/ eu, îmi bag… capul în nisip!
(Necesitate) E necesar, ca-n fiecare școală/ Să fie o carte care să releve/ Cum să se facă grevă generală/ Și cum se face „punte” între greve!
(Ton) Mi-a spus mie cineva,/ C-un zâmbet ușor perfid:/ „-Tonul face muzica!/ Dacă e dat de la… partid!
(Esență) Voind să-nvețe abstinența,/ Strămoșii-au ars via pe ruguri!/ Azi, noi am reținut esența:/ Vinul se face și din struguri!
(La Fisc) – Bună ziua!
-Mdeaa… Mnă ziua! Spuneți!
-Am venit pentru…
-Lăsați, că știm de ce-ați venit! Ați adus toate actele?
-Da!
-Mmmm… Ia să vedem! Certificatul de naștere?
-Îl am!
-Copie după el?
-Desigur, poftiți!
-Buletinul?
-Da, poftiți!
-Mdaa… Copie după buletin?
-Al meu, sau al soției?
-Ambele, domnule! Ambele!
-Da și astea!
-Certificat de căsătorie?
-Al meu sau al soției? Haha!
-Mvaai, ce glumeț sunteți! Ce să spun!…
-Da, este! Vreți să vă uitați dvs dacă mai e valabil? Că poate a expirat și… Haha!
-Mhaha! Vă rog eu, nu mai faceți glume! Vi se pare că râd?
-Mă scuzați, n-am vrut să… Am vrut doar să…
-Certificat de naștere copii?
-Da, certific că s-au născut! Poftiți! Unu… două… trei…
-Nu vă mai opriți cu număratu’!
-Ei, ba da! La trei m-am oprit, că era deja prea mult…
-Copii aveți?
-Da, trei! Tocmai v-am…
-Domnule! Copii la certificatele copiilor!
-Desigur? Am făcut și copii la copii! Adică la actele copiilor… HJaha!…
-Mdeaa… Diploma de bas?
-Da!
-Copia după ea?
-Da!
-Cazierul judiciar!
-Am și de-ăla! Haha!… Adică doar documentu’…
-Mdea! Mă mir!
-Și io!
-Haideți, să lăsăm glumele, că noi nu facem glume în timpul programului, da? Mai departe… Actele casei!
-Da!… Stați puțin să le caut!… Numai puțin…
-Domnu’… Păi, ce facem aici? Pierdem vremea până găsiți dvs un act? Ia uitați-vă câți mai sunt după dvs!… Haideți, mai repede!
-Da, gata! Le-am găsit! Poftiți!
-Și copiile?
-Și copiile! Sunt toate acolo!
-Mdeaa!… Văd, că nu-s chioară!
-Da, asta văd și euj!…
-Ați achitat taxa?
-Da, iată și chitanța!
-„Iată!” Dar ce literat sunteți, domnu’! Se zice „uitați”, da?
-Da? Păi, atunci uitați de chitanță, da?
-Pfff!… Haideți, că n-avem timp de de-astea! Dosar cu șină aveți?
-Avem, cum să n-avem?! Poftiți!
-Io vă poftesc să nu mai fiți arogant, da?! Că nu sunt aici să faceți dvs aroganțe cu mine! Credeți că io n-am suflet?
-Dar n-am vrut să…
-N-ați vrut, dar ați făcut! Haideți, lăsați, că vă știm noi p-ăștia de-alde voi!
-De-alde dumneavoastră!…
-Ba, de-alde voi! Care veniți aicea să vă dați interesanți că sunteți dăștepți! Du-te, nene, la teatru! Scrie poezii, nu veni aicea la ghișeu’ meu să-mi ții lecții de metempsihoză de-aia… Că mă scoți din sărite și-nchid! Gata! Am închis! Pauză de masă! Veniți mâine!… Și dumneata ia-ți actele înapoi, că nu-s complete!… Că nici de-atâta lucru nu sunteți în stare, să aduceți toate actele care trebuie! Da’ să ne luați peste picioare știți! ‘r-ați ai dracu’ de ‘telectuali, care s’ teți voi!
Lectorul de astăzi, dl Viorel Dodan, caută să impresioneze auditoriul cu un material bogat și divers tematic, printr-o analiză a sentimentelor, a trăirilor, a experienței de viață. Este de subliniat stăruința lectorului de a folosi cât mai mult cuvintele în redarea cât mai armonioasă a ideilor, a sentimentelor. Este o expresivitate lirică dar și o expresivitate epică prin sublinierea cât mai nuanțată a umorului în crearea unei atmosfere cât mai plăcute. Mulțumim! Îl așteptăm la o nouă lectură!
„Poeziile sunt organizate pe teme: dragoste, filozofice, cazone, sociale, rurale. Urmează epigramele și proza. Cel mai înalt sentiment al omului, cea mai frumoasă simțire este evidențiată de autor în poezia Renaștere. Pentru poet dragostea reprezintă ceea ce refugiul îl reprezintă pentru alpiniști. Din bătălia aprigă, din războiul necontenit al vieții, poetul renaște precum pasărea Phoenix, descoperind putința de a reveni, de a se reface. Remarc strofa a treia: „cu pasul ușor plutești prin odaie/ sub raze de Lună ocrotitoare/ umbra-ți firavă răsuflarea taie/ veșnicia, doar o clipă îmi pare”, care amintește de poetul german Goethe, un „Everest” al liricii germane. Sunt și ecouri din Eminescu. Pacea și liniștea, sentimentul de deplină securitate, îl regăsești doar în brațele iubitei.
Dacă n-ai fi fost… este un mic tratat despre existența umană. Cel mai mult este folosit verbul a fi chiar sub forma perfectului și al prezentului. Aceasta sugerează dorința de a trăi. Problematica existenței, generoasă în mintea autorului, sunt întrebări la care autorul caută răspuns. Cea mai folosită figură de stil fiind interogația retorică. Această poezie o completează pe prima pe plan ideatic.
Alinare reprezintă concluzia asupra temei tratate. Toate poeziile sunt redactate la persoanele întâi și a doua. Denotă sporul de afecțiune născut în sufletul poetului.
Filozofice sunt de altfel, nu neapărat poezii religioase, cum ar fi la prima lectură. Spovedanie este de fapt istoria unei vieți în care autorul amintind de Nicu Ilie, în poezia Am băut din apa morții. De fapt și aici este tot o confesiune a omului ajuns la capătul drumului. Cel mai mare poet al omenirii, din toate timpurile, regele David, într-unul din psalmi spune: „Nimeni nu poate să scape de moarte, nici să plătească preț de răscumpărare.”
Poezia Mi-e frică pornește tot de la un psalm al regelui David: „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul”, numai că pașii autorului merg pe nisipuri mișcătoare, pentru că poetului îi este frică să se încreadă în Domnul, pentru că de prea multe ori la înșelat. Poeziile acestea constituind o dezbatere filozofică ateistă pe teme religioase.
Cazone ne introduce în sfera anostă a cazărmii, într-o lume unde stăpânește o atmosferă grea, apăsătoare, o lume amintind de Camil Petrescu, unde totul ar vrea să fie organizat la milimetru. Ideea ar fi: ordinea provoacă dezordine, pentru că îi descumpănește pe executanți în încercarea forțată de a se conforma.
Poezia Extincție din SOCIALE este dedicată neocomuniștilor. „Bătrânii dinozauri” continuă să bată câmpii preamărindu-se unii pe alții. Vechii comuniști reînviind ca niște hidre, împroșcă cu venin otrăvind viața semenilor. Toate acestea sunt în pragul unui cataclism. Totul nu e decât o ireparabilă și o ireversibilă monstruozitate. Simbolistica își face loc, mai ales prin cunoscutele însemne: secera și ciocanul. Poetul se zbate în neputința de a uita, ca și ceilalți contemporani, molima numită ciuma roșie. Alte simboluri: planuri cincinale, urale.
RURALE. Toți venim dintr-un sat, pentru că la început țara noastră a fost o țară de sate. Venim direct, ori coborâm din părinți. Poeziile sunt de o gingășie emoționantă, tulburătoare. Sunt evocate figurile luminoase ale copilăriei, mama a cărei dragoste nemărginită nu ne părăsește nici după moarte. O mulțime de sentimente: tristețe, liniște, regret, neputință, dar și optimism, caracteristic poporului nostru. O mulțime de senzații, mirosul de busuioc sfințit și mușețel, slăbiciune, credința în Dumnezeu, crucea, steaua polară a creștinului în drumul lui spre mormânt. Drumul vieții este drumul crucii care trece pe la biserică. Biserica face parte din viața noastră, încă înainte de naștere și după moarte.
Scara către cer face trimitere la scara lui Ion Scăraru prin care sufletul accede spre veșnicie prin faptele trupului. Dintre EPIGRAME cea mai reușită este aceea intitulată Ton, cu trimitere la fantoma care încă ne bântuie, partidul comunist român.
La Fisc este un dialog care sugerează birocratismul, surprins atât de bine de Matincă Costea. Are o construcție solidă și relevantă. Apreciez piesele prezentate ca fiind reușite și memorabile, Felicitări!” (Mihail Constantinescu) ”
„Îl admir pe dl Dodan Viorel pentru poeziile pe care le prezintă în fața noastră. Așa după cum știm, poeziile sunt de dragoste, de ură, de natură. Dl Dodan Viorel a scris despre: dragoste, filozofice, sociale, rurale. Sunt admirabile!
În poezia Dacă n-ai fi fost… , dacă n-ar fi fost mama, n-ar fi fost nici el.
În poezia Mi-e frică, gândesc eu, că de la o vârstă oarecare începem să credem în Dumnezeu, în sfinți.
În poezia Cazon face trimitere la fiecare recrut care începe armata și descrie educația cazonă. Mulțumesc și îi doresc succes!” (Costică Drîstaru)
„Îi mulțumesc dlui Viorel Dodan pentru ce a prezentat astăzi în cadrul ședinței Cenaclului literar Alexandru Sihleanu, o diversitate de scrieri de înaltă calitate literară. Creația dânsului este plină de cuvinte alese, idei actuale, din viața actuală și din trecut a scriitorului. În general poeziile sunt bine primite de cititor, poezii în stil clasic cu tematică diversă. Toate poeziile au o conotație filosofică, chiar dacă sunt de dragoste, cazone, sociale sau rurale. Epigramele sunt interesante și pline de învățăminte. Proza este plină de umor, care ne captivează. Îl așteptăm cu alte creații literare.” (Adrian Câmpeanu)
„În poeziile prezentate astăzi de dl Dodan remarcăm o evoluție în bine a exprimării sentimentelor și ideilor.
În poezia Renaștere exprimă uimitoarea forță de zidire și ridicare a omului prin puterea dragostei. Sentimentul de plutire, de înălțare pe care ți-l dă dragostea este ca-ntr-un paradox dublat de forța ei de distrugere: „cu mâinile goale tu mă zidești/ și-apoi mă prefaci în ruină.”
În poezia Dacă n-ai fi fost… este evidențiată frica poetului de o posibilă alternativă la existență. Iubirea care înalță ar risca să nu fie împlinită, în lipsa persoanei iubite. „Dacă tu n-ai fi fost,/ nu m-aș fi încumetat la viață.”
În poezia Alinare poetul caută un adăpost pentru a fi ocrotit de vicisitudinile vieții: „fă-ți inima căuș de albe doruri/ din care, însetat să îmi adap/ sufletul obosit de-atâtea zboruri/ pe care aripile nu le mai încap.”Felicitări pentru creații și îl așteptăm cu alte producții literare!” (Georgeta Iuga)
Sâmbătă, 09 august, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dna Georgeta Iuga. O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu drag!