de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 14 decembrie, Sf. Mc. Tirs, Calinic, Filimon și Apolonie, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dl prof. Mihail Constantinescu a lecturat la momentul in memoriam două poezii semnate Matincă Costea:
„(Evocări) Amprentă-și puse Petre Antonescu/ Pe Arcul de Triumf din București./ Simbol al luptei – Pavel Zăgănescu/ Ei, fii ai urbei noastre muntenești.// Și azi, Florica V. Cristoforeanu,/ Cu glasul cristalin cuceritor,/ Trăiește printre noi ca și Sihleanu,/ Mândrindu-ne cu amintirea lor.// Murgoci, Vlahuță, Ion Rădulescu ,/ Saligny, Pavelescu Cincinat,/ Străbat prin vreme cugetele noastre,/ Îi venerează Râmnicu Sărat.
(Străvechi meleag) Străvechi meleag de vatră românească/ În plete porți azi sutele de ani,/ Te străjuiește gloria domnească/ Orașul meu cu parcuri și castani.// Istoria ne cheamă la visare/ Aici la margine de Bărăgan/ Să-i evocăm cu multă-nflăcărare/ Pe Vodă Brâncoveanu și Ștefan.// Te-aștept cu amintirea/ Și sufletul curat/ Să împletim iubirea/ La Râmnicu Sărat.”
A urmat lectorul de serviciu, dl prof. Mihail Constantinescu, cu un grupaj de poezii. Vă ofer lectura:
Ţine-ţi mereu faţa spre soare şi umbrele vor cădea în urma ta.
(Walt Whitman)
Meritocraţia
Este un subiect vast şi nu dorit la ora actuală cel puţin la noi unde ,,meritele” aparţin celor ce promit. Sigur: ,,Promettre c’ est noble, tennir c’est bourgeois!”, dar…
Fiecare generaţie s-a considerat mai avansată decât precedentele până la urmă luându-se în considerare şi realizările trecutului. La descoperirea picturilor rupestre omul modern a rămas extaziat. Există 71 peşteri pictate în Franţa cea mai cunoscută fiind Lascaux, 34 în Spania, cap de afiş fiind Altamira dar astfel de minuni găsindu-se şi la noi – peştera Coliboaia, Cuciulat sau Gura Chindiei. Se pot atribui omului de Cro-Magnon – trăitor al paleoliticului superior (40000-12000 în urmă). Picturile sunt considerate a fi executate de către bătrânii grupului tribal sau de către cei mai merituoşi membri ai acestuia.
Dar să dăm timpul puţin mai înapoi. Între aproximativ 430.000 şi 40.000 de ani în urmă. Este vorba despre cel considerat astăzi primată, omul de Neanderthal. Şi aici apar surprize pentru ,,evoluatul” de astăzi… Astfel, s-a descoperit un schelet de neanderthalian cu multiple leziuni care , au considerat paleontologii dar şi cercetători criminalişti, la data producerii lor nu ofereau speranţe de viaţă. Şi totuşi ,,primatul” a mai trăit un număr de ani, au spus specialiştii. Cum? Îngrijit şi sprijinit de grupul din care făcea parte şi nu de lupoaica ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus. Deci apare meritul grupului care a susţinut pe unul dintre ai săi până la capăt. Omul modern nu prea se poate lăuda cu astfel de isprăvi căci prin folosirea gazelor de luptă, a bombelor, culminând cu cea nucleară este dispus să măcelărească în masă. Dacă japonezii spre finalul celui de al doilea război mondial erau aproape gata să arunce bomba răspânditoare de ciumă asupra New York-ului, astăzi există pandemii despre care se vorbeşte cu mult timp înaintea apariţiei acestora dar, nu este un merit al nimănui şi deci nu are rost să-l dezbat.
Dar să vedem ce este meritocraţia. Conform DEX:
MERITOCRAȚÍE, meritocrațíi, s. f. 1. Sistem în care se aleg persoanele talentate, cu scopul de a fi promovate pe baza realizărilor obținute. 2. Colectiv de conducere ales după criterii intelectuale. (cf. engl. meritocracy < merit + -o- + -cracy = -crație)
,, Merit şi calităţi sunt pe lume o provocare la duel”. spunea M. Eminescu Adevărat pe timpurile sale, adevărat şi astăzi. Deoarece ,,Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritul altuia”. Denis Diderot
Poate că cel mai bine meritocraţia a fost reprezentată în Franţa napoleoniană. Este normal că mulţi vor spune: dar cu fraţii şi surorile lui cum a fost? Răspunsul este simplu – rudele nu ţi le alegi şi, mai de curând, nici preşedinţii. Şi când vorbesc despre perioada Franţei napoleoniene mă refer în primul rând la cei numiţi mareşali ai armatei dar şi la miniştrii ce au condus fie poliţia, fie internele (care erau separate), fie externele, ş.a.m.d. Nu voi aminti la toţi mareşalii ci doar pe câţiva dintre ei, tema nefiind de natură istorică.
Ney în tinereţe a fost dogar. Îl va face pe Napoleon să exclame: ,,Omul acesta e un leu!”
Augereau provine dintr-o familie foarte modestă şi în perioada pre-revoluţionară activează ca mercenar în mai multe armate – austriacă, portugheză…
Davout este fiu de militar provenit dintr-o familie nobilă burgundă d’ Avout. Rece şi crud.
Lannes al cincilea copil din familia unui negustor gascon.
Murat fiul unui hangiu cu încă zece copii. Iscusit cavalerist.
Soult- sublocotenent în 1792, general de brigadă în 1794 şi general de divizie în 1799.
Lefebre un lăncier neştiutor de carte.
Berthier- cartograf şef.
Massenna- metodic.
Marmont- rece şi stăpânit.
Logic ne întrebăm care a fost factorul ce a dus la numirea după 1804 a tuturor acestora pe postul de mareşal şi, să avem în vedere, că numărul lor a fost peste douăzeci.
Toţi se deosebeau categoric între ei însă, în acelaşi timp aveau o trăsătură comună: erau remarcabili prin rapiditatea gândirii, înţelegerea cu iuţeală a situaţiilor ivite cu avantajele dar şi dezavantajele lor, capacitatea de a lua hotărâri rapide şi găsirea cu uşurinţă a căilor de ieşire din situaţii care îi dezavantajau. Pierise din păcate Desaix la Marengo…
O propoziţie lapidară a Împăratului era suficientă pentru ca mareşalii să-i citească gândurile şi să acţioneze în consecinţă.
Este un exemplu cât se poate de clar de numire pe post având drept criteriu meritocraţia.
Meritocraţia promovează ideea că toţi indivizii ar trebui să aibă şansa de a-şi dezvolta potenţialul şi de a fi recompensaţi în funcţie de performanţa lor, indiferent de condiţiile în care s-au născut. Deci, în concluzie meritocraţia reprezintă un concept, o ideologie socială care susţine că poziţiile, privilegiile respectiv recompensele într-o societate ar trebui acordate individului în funcţie de merit, deci de competenţe, abilităţi şi efortul depus de fiecare, iar nu funcţie de statut social, origine sau numirile pe linie de partid atât de practicate la noi, şi nu numai, în ultimii 34 de ani dar şi mai înainte, originea sănătoasă fiind un atuu. În societatea actuală ar putea fi definită ca desemnarea unor tehnocraţi care potrivit pregătirii să conducă anumite domenii ale vieţii social – economice astfel încât deciziile luate să fie în deplină concordanţă atât cu condiţiile interne existente cât şi o pliere pe condiţiile externe care pot avea caracter de variabilă…
Este pe deplin adevărat că, din comoditate, o serie de şefi de instituţii nu se înconjoară cu oameni pregătiţi în domeniul de activitate care să se opună unor măsuri posibil eronate şi care să ,,le submineze” autoritatea. Este cauza unei lipse de cultură şi educaţie inclusiv economică. Singurul care în guvernul condus de el a dorit să intre şi doi opozanţi cunoscuţi ai politicii sale a fost Churchill. Motivul? Dar dacă totuşi au dreptate?
,,Meritul moral sau lipsa de merit se naşte o data cu cunoaşterea legilor, înălţându-se până la virtute, sau coborând pana la viciu.” spunea Titu Maiorescu
şi
,,Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.” M Eminescu
Este absolut firesc şi normal deoarece meritocraţia se bazează pe un mănunchi de trei principii de bază:
-,, Egalitatea şanselor: Toţi indivizii ar trebui să aibă acces egal la oportunităţi de dezvoltare personală şi profesională. Aceasta înseamnă că sistemele educaţionale şi de ocupare a forţei de muncă ar trebui să fie deschise şi accesibile pentru toţi.
– Competiţia corectă: Meritocraţia presupune competiţie deschisă şi corectă, în care indivizii concurează pe baza abilităţilor şi eforturilor lor, fără discriminare sau favoritism.
– Recompense în funcţie de performanţă: Reuşita şi performanţa ar trebui să fie recompensate adecvat. Persoanele care obţin rezultate remarcabile ar trebui să fie recunoscute şi recompensate în funcţie de meritele lor.”
Acestea ar trebui să fie valabile la toate nivelurile vieţii sociale inclusiv alegerile fie ele locale, parlamentare sau prezidenţiale. Oricum voi reveni asupra acestui subiect care este foarte important şi care nu este deocamdată înţeles la nivelul societăţii.
Care este cauza? În primul rând falia dintre meritocraţi şi democraţi. Democraţii se axează pe reprezentativitate considerând că elitele trebuie să fie constituite pe baza ponderii pe care diverse clase sociale o au în cadrul societăţii. În măsura în care fiecare nu este partinic poate reflecta asupra acestui aspect aplicat actualei educaţiei politice existente sau in.., la noi.
Comentarii interesante am descoperit având ca sursă internetul. Le voi reda mai jos.
,,Celebrul filosof politic american Michael Sandel vorbeşte, în The Tyranny of Merit, despre meritocraţie ca o formă de tiranie care justifică inechităţi şi precaritatea unor părţi din ce în ce mai largi din societate. La aceeaşi concluzie ajunge şi Daniel Markovitz în The Meritocracy Trap. Într-un mod uşor diferit, asta ne spune şi David Goodhart în Head Hand Heart: The Struggle for Dignity and Status in the 21st Century. Meritocratizarea politicii duce la deconectarea elitelor de popor, cel din urmă ajungând să se simtă străin de elitele care au ajuns să îl conducă. Instituţiile politice dominate de meritocraţi, în care interesele altor segmente din societate nu mai sunt reprezentate, ajung să îşi piardă legitimitatea politică. Odată pierdută această legitimitate, populiştii pot să îşi activeze naraţiunile prin care îi mobilizează pe cei nereprezentaţi pentru a acapara puterea politică cu promisiunea re-reprezentării.”
Mă gândesc totuşi că, deşi nume sonore, nu au cunoscut realitatea românească de după 1946. Atunci, la conducere au fost puşi cei cu origine sănătoasă iar elitele au luat drumul închisorilor. Nu numai preoţi, nu numai cei ce luptau contra comunismului dar şi profesori universitari, preoţi şi oameni de cultură de exemplu. După un timp s-a văzut că lucrurile nu merg şi s-a început racolarea intelectualilor în partidul unic. În privinţa învăţământului, au fost trimise cadre pentru specializare în URRS. Rezultatele au ajuns undeva şi la noi care în Facultatea de Tehnologie Chimică mai foloseam Pavlov – ul în cazul ,,Fenomenelor de Transfer”…
Să vedem cum funcţiona democraţia în Grecia antică:
Din punct de vedere etimologic, prin democraţie se înţelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor. Reformatorii care au transformat polisul atenian din stat aristocratic în stat democratic au fost: Solon, Clistene şi Pericle. Instituţiile pe care se baza democraţia ateniană au fost: ecclesia sau adunarea poporului – care vota legile; bulé sau Consiliul celor 500 – ales de mulţime pentru un an, prin tragere la sorţi; el făcea propuneri de legi şi se întrunea în agora; heliaia sau curtea de juraţi – aleasă pentru judecarea fiecărui caz; strategikon sau consiliul strategilor – format din 10 generali, era ales anual şi răspundea de apărarea Atenei; cei 9 arhonţi, care la început erau aristocrați, iar din 487 î. H. erau aleşi din popor; Areopagul – un tribunal special care judeca omuciderile. Adunarea se întrunea des pe colina Pnyx din apropierea Acropolei – cel puţin de 4 ori în fiecare perioadă de 36 de zile în secolul IV, şi poate tot aşa de des în cel precedent. Fiecare cetăţean de sex masculin având 18 ani împliniţi putea să ia parte la ea oricând dorea – exceptându-i pe cei câţiva care, dintr-o vină sau alta, îşi pierduseră drepturile civice. Evident, doar parte din cei 40.000 de cetăţeni veneau, iar cei care erau de faţă la o adunare constituiau demos-ul în cazul dat, şi actele lor erau recunoscute, după lege, ca acţiuni ale întregului popor. Pentru a lua o hotărâre mai importantă era nevoie de minimum 6000 de votanţi. Ordinea de zi era anunţată cu 4 zile înainte. Votarea se făcea prin ridicarea de mână; iar în anumite cazuri prin scrutin secret. Orice cetăţean putea lua cuvântul (dacă era autorizat de adunare) şi, în limitele constituţionale, putea face orice propunere. Opinia publică nu admitea ca un cetăţean să se dezintereseze de treburile statului; de altminteri, cetăţeanul atenian înţelegea că interesele sale individuale nu pot fi separate de cele legate de prosperitatea colectivităţii, a statului. Aici, din păcate, noi suntem deficitari. Nu am văzut primar, deputat sau senator ai acestei urbe care să fi făcut ceva pentru cetăţenii oraşului. Este motivul care mă face a oscila între cele două forme de reprezentare, balanţa înclinând mai mult către meritocraţie. Opiniile, cum este şi firesc, pot diferi de la om la om, de la cetăţean la cetăţean. Dar consider că de prea mult timp, se bate pasul pe loc, se fac doar promisiuni practic fără acoperire, fără rezultate vizibile pentru ,, omul de rând” aşa cum le place televiziunilor să ne numească prin ,,distinşii” reporteri şi moderatori. Reprezentarea prin proporţie nu poate da rezultate în cazul în care am auzit personal pe mulţi spunând: ,,Da ei ne-au dat ceva…” Nimic mai fals. Încă din 1990 I. P. Culianu într-un dialog imaginar între fantoma lui C. şi Iliescu spunea:
,, -…Dar ai chemat Securitatea deghizată în mineri, nu-i aşa?
– Ei nu, Nicule… Era Securitate, nu zic, însă abia 20%, să zicem 30%, să zicem chiar 40%…Dar cel puţin 60% erau adevăraţi mineri!
– Şi au venit? Pe mine m-au huiduit în 1977, a trebuit să-i omor, să-i trimit la casa de nebuni, să-i împrăştii peste tot…Ce le-ai dat în schimb?
– O simplă mărire de salariu Nicule.
– Din ce?
– Nu ştii că banul este o invenţie? Creşti salariul, dai drumul la inflaţie, şi…din nimic, nimic. Minerul se trezeşte că primeşte din ce în ce mai mult ca număr şi mereu mai puţin ca putere de cumpărare.”
Românul, a citit sau nu Petru Culianu, cu inteligenţa care-l caracterizează de mai bine de treizeci de ani poate avea un subiect de gândire….
(Alte gânduri) O ştii prea bine: nu te-am îndrăgit./ Atras de-al vinului buchet suav/ Am râs de tot ce-mi părea mie grav/ Cu suflet de etern îndrăgostit.// În crâşme de fum înceţoşate/ Cântau femei cu sufletul pierdut,/ Dar care ţineau totuşi ţie scut,/ Fantomă cu oase descărnate.// Te simţeam mereu ca pe o umbră/ Ce zi – noapte atent mă urmărea/ Ca vultur din înalturi pasărea:/ Cu ochi de foc şi-o privire sumbră./ Alături de o vadră şi-un taraf,/ Singurătate, tu-mi eşti epitaf…
(Veşnicie) Alene se ridică fumul de ţigară/ Întruchipând stafii ale celor ce au fost,/
E vreme rea şi vânt şi ploaie pe afară/ Trezindu-mi amintiri deşarte, fără rost.// Melodii vechi şi foarte triste străbat fumul/ Întrerupte adesea de strigăt de cheflii;/ Trecut-au anii dar, îţi simt încă parfumul./ Aştept trist, tăcut dar ştiu că tu n-ai să mai vii.// În pânza de păianjen a timpului ne-am prins/ Înşelaţi de surâsul mincinos al clipei:/ Focul cald al iubirii în inimi am aprins/ Uitând de a morţii bătaie a aripei.// Poate că te-ai stins… Curând, te voi urma şi eu/ Şi doar ploaia va plânge iubirea-ne mereu.
(Melancolii de toamnă) Îmi bate toamna în fereastră/ Cu frunze galbene, uscate/ Reaprinzând iubirea noastră/ Din vremuri de demult uitate.// Lacrimile i se-aud în geam,/ Tribut durerilor trecute./ Aş vrea, lângă mine să te am/ În zilele urâte, slute.//
Cânt de orgă vântul suspină/ Ritmând cu vremuri ce-s apuse/ Dar, totuşi, inima-mi alină/ Cu şoapte vechi, de tine spuse.// Este târziu este şi toamnă/ Dar, tu-mi vei fi eternă doamnă.
(Rânduri pentru Moș Crăciun-Ion Minulescu) Iartă-mă că te salut numai din uşă…/ Te-aş pofti şi-n casă,/ Dar mi-e teamă/ Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă/ Şi acelaşi vechi refren de panoramă!…// Iartă-mă că-ţi spun ce cuget, Moş Crăciun…/ Dar eu – zău – nu văd de ce mai vii!…/ Ce folos că eşti bătrân/ Şi-ai suflet bun,/ Dacă-n tolbă n-ai decât minciuni pentru copii!…// Nu-ţi mai pierde timpul cu poveşti/ Pentru cei ce nu mai cred în ele…/ Tu – e drept – n-ai fost decât aşa cum eşti,/ Omul cu păpuşi de porţelan/ Şi acadele…/ Dar eu nu mai sunt copilul de-altădată,/ Să mă-ncânt numai de chipuri ce se şterg,/ Mie-mi trebuie-o femeie adevărată,/ Nu femei-păpuşi de Nuremberg!…// Iată!…/ Asta este tot ce-am vrut să-ţi spun…/ Şi ţi-am spus, să ştii şi tu ce-aş vrea!…/ Ţine minte,/ Ţine minte, Moş Crăciun…/ Şi la anul, dacă vii din nou, să-mi vii cu Ea!..
După o anumită vârstă ,,EA” poate fi orice: sănătatea, liniştea, pacea, împlinirea sufletească…. Fiecare este îndreptăţit să-l aştepte pe Moş cu ceea ce şi-a dorit poate o viaţă întreagă.
La mulţi ani, Pace şi Lumină vă doresc tuturor!
În urma lecturii dlui Mircea Mocanu putem spune că Cenaclul Alexandru Sihleanu are doi eseiști de marcă, dl Mircea Mocanu și dl drd. Cristi Rusin, demni urmași ai eseistului dr. Mircea V. Homescu. Ideea din titlu, meritocrația, este bine susținută pe tot parcursul eseului, autorul dorind, în liniștea noastră, să concluzionăm adevăratul drum socio-politic al României. Poeziile îl reprezintă, melancolic în manieră bacoviană, spirit de observație, o sensibilitate a vremurilor trecute în dragoste și a visurilor proprii, un „elogiu” adus anotimpului toamna. O lectură plăcută. Îi mulțumim și îl așteptăm la o nouă lectură!
„Lectorul de astăzi, dl Mircea Mocanu, abordează o temă foarte populară, dar controversată. S-a vorbit și se vorbește foarte des în societate despre meritocrație, dar doar la nivel teoretic. Cei care au excelat „în abordarea acestui subiect” au fost politicienii, ce încercau să se distanțeze de guvernele precedente și de opozanții lor. Ideea de a avea o conducere în toate instituțiile statului, aleasă pe criterii democratice este un ideal, dar din păcate rămâne la stadiu de ideal. Eseul prezentat pornește cu o idee foarte interesantă, aceea conform căreia, pentru ca un grup sau orice formă de organizare să se poată susține este nevoie unitate și reciprocitate. Sunt două atribute care lipsesc în foarte multe în foarte multe din societățile actuale. Lectorul încearcă să trateze acest subiect raportându-se la opiniile unor personalități ce au rolul de ai întări afirmațiile, sau servesc drept suport pentru formularea unor noi argumente. Apreciez faptul că eseul prezentat nu este exhaustiv și nici nu are pretenția de a fi exhaustiv, permițând alte completări pe acest subiect. La finalul eseului ne-au fost prezentate trei poezii scrise în maniera deja consacrată a D-sale. Predomină, ca de fiecare dată, tema dragostei, a melancoliei și motivul toamnei, care după cum am mai afirmat și cu alte ocazii, cred că este anotimpul preferat al autorului. Lectura a fost bine venită și este o temă de reflecție, această temă a meritocrației, inclusiv în contextul politic și social în care ne aflăm. Îl felicit și îl așteptăm și cu alte lecturi.” (Cristi Rusin)
„Eseul pe care l-am audiat începe cu un citat din creația lui Walt Whitman, care constituie un îndemn spre demnitate și aspirație. Eseul debutează cu câteva considerații generale asupra temei și cu explicarea semnificației termenului. Scrierea are un caracter istoricist, se merge de la era primitivă până spre timpurile noastre. Autorul dovedindu-se un erudit, vine cu citate aparținând unor mari personalități: Eminescu, Diderot, continuând cu ceea ce a însemnat meritocrația în timpul lui Napoleon. În timpurile mai apropiate de noi era evidențiată ideea egalității de șanse. Despre politicienii contemporani se spune nonșalant adevărul. Poeziile prezentate evocă o atmosferă bacoviană în manieră simbolistică. Remarc de asemenea bogăția mijloacelor stilistice, generatoare de imagini foarte reușite. Îmi place poezia Veșnicie cu versurile: „Alene se ridică fumul de ţigară/ Întruchipând stafii ale celor ce au fost,/ E vreme rea şi vânt şi ploaie pe afară/ Trezindu-mi amintiri deşarte, fără rost” Acest lector este un poet al toamnei, metafore : „lacrimile tribut durerilor trecute”, sau „cânt de orgă, vântul suspină”, personificări: „îmi bate toamna la fereastră”. Din punct de vedere artistic, chiar dacă rima nu este întotdeauna fluentă, sau nu se menține aceeași rimă pe parcursul creației, totuși sunt poezii realizate ca și eseul prezentat, pentru care îl felicit! Mulțumim pentru urări!” (Mihail Constantinescu)
„Lucrarea literară pe care am audiat-o astăzi, în cadrul ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu este un eseu în care autorul ne vorbește despre meritocrație. Eseul este construit pe antiteza trecut-prezent, autorul aducându-ne informații clare despre modul cum a fost înțeleasă meritocrația de-a lungul istoriei. Inițial autorul ne relevă faptul că meritocrația a fost folosită în dezvoltarea societății omenești încă din cele mai vechi timpuri (paleolitic). După ce ne înserează definiția din DEX a meritocrației, autorul menționează felul cum a fost interpretată meritocrația în Franța napoleoniană, făcând aluzie că și Napoleon și-a angajat rudele în funcții cheie la momentul respectiv. Acest lucru făcând parte din aspectul care n-ar trebui să intre în definiția meritocrației. Prin meritocrație ar trebui ca indivizii să aibă o cultură vastă în domeniu, să aibă principii de viață bazate pe adevăr, dreptate și patriotism. Autorul își susține cele relatate în lucrarea sa aducând în discuție și spusele unor personalități ale vremurilor trecute:Eminescu, Titu Maiorescu. Autorul continuă în eseul său prin a scoate de pe internet un citat în care se vorbește despre meritocrație, ca o formă de tiranie, care justifică inechitățile și precaritatea unor părți mai largi dintr-o societate. După toate astea autorul se întoarce în Grecia antică și spune și spune că din punct de vedere etimologic, prin democrație se înțelege puterea poporului, adică conducerea unei țări aparține poporului, ceea ce astăzi se vede, dar că se ignoră cu desăvârșire, încercându-se a se instala tirania comunistă, ca la începutul erei comuniste. În susținerea ideii menționate mai sus, însuși autorul eseului prezentat ne inserează un mic fragment din lucrarea lui Ioan Petru Culianu. Consider că eseul este bine realizat și mesajul pe care autorul ni-l transmite este înțeles de oricare dintre noi, sau dintre cei care-l vor citi. Felicitări dlui Mocanu și succes în activitatea sa scriitoricească.” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
„Dl Mircea Mocanu realizează un portret complex al conceptului de meritocrație oferind exemple reprezentative de manifestare a meritocrației pe parcursul istoriei. Meritocrația este din nefericire întinată adeseori de corupția umană, iar peste chipul unei societăți meritocratice autentice se așterne un giulgiu plumburiu. Viziunea meritocrației din acest eseu este îmbogățită de afirmațiile unor mari personalități intelectuale, contribuind astfel la frumusețea și profunzimea eseului. Această scriere m-a impresionat profund prin luciditatea abordării și complexitatea subiectului. Poeziile prezentate ulterior strălucesc prin atmosfera melancolică și eterna prezență a conceptului de dragoste, ecourile toamnei, acompaniind melodios simbolistica poeziilor.” (Alexandru Gabriel Dinu)
„Cenaclul nostru, consider că… prin aportul dlor Mircea Mocanu și Cristi Rusin a câștigat enorm. Astăzi am ascultat cu interes un eseu al dlui Mocanu cu un subiect cules din pomul de aur la care nu toată lumea ajunge. Sincer, cred că dl Mocanu a vrut să spună mult mai multe, eu încercând să decodific următoarele… Vorbind de meritocrație, autorul ne face să ne gândim la prostocrație, fiindu-i jenă să spună că și proștii pot conduce. Deasemeni, materialul face parte din așa numita poligeneză literară. Același subiect fiind comentat de oameni importanți. Începând din timpuri foarte vechi, când puțini oameni erau conduși de sinarhie, ajunge până în zilele noastre într-un mod interesant. Eu bănuiesc, sau cred că meritocrația ia în brațe utopia, noi fiind mai aproape de distopie. Îmi place că autorul insistă asupra perioadei când micul corsican ajunge să conducă Franța. Ghinion. Au loc răscoalele care îl execută pe rege, căderea Bastiliei și apar o sumedenie de unelte puse în slujba revoluției, dar care sunt și ele executate. Deasemeni, eu care îl apreciez pe fostul prim ministru al Angliei, mă bucur că și acesta este adus în discuție, în multe lucruri interesante, care au rămas până în zilele noastre, menționez: să mulțumim celor puțini cărora le datorează enorm cei mulți. Cele scrise de dl Mocanu sunt foarte interesante. Până aici mulțumesc foarte mult dlui Mocanu din tot sufletul. Citind poeziile din finalul lucrării îmi amintesc de iambi și trohei. A fost o plăcere, azi, audiindu-l pe dl Mocanu. Îi mulțumesc mult!” (Dan Zanfirescu)
„Eseul prezentat azi de dl Mocanu Mircea reprezintă o incursiune istorică a evoluției societății umane în ceea ce privește organizarea în conducerea formelor de stat. Fiind vizionar, autorul ne prezintă modul de organizare încă din paleolitic al formațiunilor tribale. Folosindu-se de citate din autori cunoscuți, poeți, filosofi, prim miniștri, oameni de știință, în general, dl Mocanu Mircea ne arată creșterea concepției de aranjare statală. De-a lungul istoriei se remarcă perioade evolutive, care au promovat la conducere forța fizică, talentul, abilități înnăscute, sau dobândite. Noțiunea de dreptate și de promovare a merituoșilor devine la început o utopie, care mai apoi se transformă în tiranie, întrucât se pierde legătura cu omul de rând. Poeziile prezentate ne elogiază melancolia autorului, în mare parte, pentru vremuri trecute, pentru visele împlinite, denotând un autor sensibil, cu spirit de observație, cu împăcare și renunțare la visuri. Îl felicit pentru expunerea de astăzi și îl așteptăm în viitor cu noi creații.” (Georgeta Iuga)
Următoarea ședință a Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi sâmbătă 11 ianuarie 2025, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței dl Vasile Ghinea. Vă urăm: La mulți ani! Sărbători fericite! Un an nou cu bucurii! Să auzim și de bine! Vă așteptăm, cu drag!