de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 04 octombrie, †) Sf. Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae; Sf. Sfințit Mc. Ierotei, episcopul Atenei, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
De la Năvodari, dna Safta Leaută a trimis pentru momentul in memoriam două epigrame:
„(Somn pe bani mulți) Pe fotoliu în Parlament/ Doarme dus un deputat/ Și se-ntâmplă permanent,/ Chiar dacă nu-i legănat.
(Oful pensionarului) Cei de sus au tot ce vrei./ Banii mei trag tot la ei,/ Vă spune un bătrân cu minte,/ Ce mai are în gură un dinte.”
Dl col Mihai Doina a lecturat la momentul in memoriam eseul intitulat Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice – 1 octombrie:
„Pentru rubrica în memoriam doresc să spun câteva cuvinte despre persoanele vârstnice din societate, persoane care azi nu mai sunt, iar unele care mai sunt, sunt uitate, părăsite, sau abandonate și e dureros acest fapt! Așa putem ține pasul cu lumea!”
Desemnată ca atare prin Rezoluția O.N.U. nr. 45/ 01.06.1991, Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice a avut menirea de a incita la noi abordări privind locul și rolul vârstnicilor în societate. În toate țările din Europa și România nu face excepție, se înregistrează un proces continuu și sever de îmbătrânire semnificativă a populației. Studiile efectuate previzionează că în anul 2060 pensionarii vor ocupa baza piramidei demografice a vârstelor!
Anul 2012 a fost declarat „Anul European al Îmbătrânirii active și al Solidarității între Generații”. În ziua de 02.03.2013 a fost lansat oficial acest eveniment care a reprezentat un moment cu o semnificație deosebită, respectiv promovarea unui concept care trebuie să devină un element de cultură națională, într-o societate a tuturor vârstelor.
Trebuie oare să ne înspăimânte viitorul pentru că societatea noastră este în plin proces de îmbătrânire? Sigur că nu! Dacă promovăm îmbătrânirea în condiții bune de sănătate, creăm mai multe oportunități pe piața muncii pentru persoanele în vârstă, rămânem activi în comunitate și promovăm un mediu de viață în care „a îmbătrâni” nu este sinonim cu „a fi dependent de ceilalți”. Pe scurt, dacă „îmbătrânirea activă” devine o realitate pentru noi toți, nu avem de ce să ne temem. Așa dar, să facem în așa fel încât să fim sănătoși și activi, și autonomi pe măsură ce îmbătrânim. Acest mesaj sună frumos și impresionant, dar nu putem face abstracție că trăim într-o lume tot mai stresantă și îngrijorată de propria persoană și de ziua de mâine, decât de bătrânețe și de universul ei normal, ca orice univers, fără limite.
A apărut de ceva vreme războiul din Ucraina și primul ministru Bolojan, cu reducerile de personal și tăierile pensiilor, care se adaugă stresului. Cu toate acestea, trăim într-o țară frumoasă și bogată, dar viața pare de domeniul SF. cu privire la coerența politicilor publice de dezvoltare economică și socială, domeniu prea sofisticat pentru guvernanții care vin, fac ce fac, dar numai ei știu ce fac și pleacă. Vin alții, care spun că cei dinaintea lor nu au făcut nimic bun… și pleacă și ei (dacă pleacă!) și se continuă cu învinuirile. Vremurile se schimbă, dar situația perpetuează și se agravează!
Noi, vârstnicii, trebuie să dezvoltăm o gândire nouă, să realizăm că suntem o forță și împreună putem învinge și chiar depăși obstacolele puse, cu voie, sau cu neștiință, de către guvernanți. Să demonstrăm că putem ajuta ajutându-ne și că putem face din bătrânețe doar o simplă și firească etapă a vieții.
Urez din inimă tuturor seniorilor din România, bunicilor și tuturor românilor, multă sănătate, viață lungă, liniștită și fericire alături de cei dragi!
În spiritul eseului am pregătit și o poezie pe care vreau să o prezint, poezie care se intitulează Atât de singuri, autor poetul Ion Petre din Brăila:
„Atât de singuri ne-au rămas bătrânii,/ Departe, singuri, prin sate troienite…/ Se-aud din depărtare câinii/ Ce urlă-n curți sărace, părăsite…// Și tremurând își cară apă prin nămeți/ Că le-a secat demult fântâna…/ Și le-a-nghețat icoana pe pereți;/ Prin geamuri șuieră furtuna…// Ce tristă-i bătrânețea,… ce grea-i singurătatea ,…// Și câte lacrimi le îngheață pe fețe obosite,…/ Copiii lor n-au moștenit din bunătatea/ Bătrânilor ce i-au crescut cu mâinile trudite,// Încovoiați de ani, de griji și de nevoi;/ Atât de singuri ne-au rămas bătrânii…/ Și prin tăcerea așternută peste noi/ Din când în când mai urlă câinii.// Atât de rar se bucură sărmanii,/ Rugându-se în fiecare zi la Domnul Bun!/ O clipă, Doamne, mai întoarce anii/ Să nu mai plângă singuri de Crăciun!”
A urmat lectorul de serviciu, dl Vasile Ghinea, cu eseul Memento mori. Vă ofer lectura:
„15 ianuarie 1990. Cimitirul Bellu. Cetate a liniștii. Pătrundem și pașii ne poartă pe alei, cu flori și lumânări în mâini, ca niște adolescenți la întâia dragoste. Privim cu atenție. Pașii se opresc. Un grup se apropie de ieșire și recunoaștem solii unui neam de aceeași limbă cu noi. Ne strângem mâinile cu satisfacție și emoție: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Tudor Chiriac. La un moment dat mâinile se încrucișează și pentru că peregrinarea noastră nu luase sfârșit, suntem invitați la hotel Dorobanți pentru a continua impresiile.
Înnodăm firul gândurilor și al pașilor și ochii sufletului descoperă teiul și un monument pe care sunt săpate slovele:
„Reverse dulci scântei/ Atotștiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-și scuture floarea.// Nemaifiind pribeag/ De-atunci înainte,/ Aduceri aminte/ M-or coperi cu drag.”
Copleșiți de emoție, ne descoperim și depunem cu evlavie și recunoștință flori, aprindem lumânări la mormântul poetului național al cărui nume Eminescu a fost purtat în suflet de cei oprimați, ale cărui idealuri se confundă cu România liberă.
Privim alături: Caragiale, Sadoveanu, Coșbuc…și cel care spunea în încheierea meditației „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, Marin Preda și fără să vrem gândul ne poartă la Epigonii lui Eminescu. Nu am știut să prețuim adevăratele valori. De aceea, pentru a satisface gustul de frumos al poporului și pentru a mări prestigiul României libere, va trebui să învățăm să știm să prețuim adevăratele valori spirituale.
Ne desprindem încet, nu înainte de a ne întreba de ce atât de puțină lume în această zi de 15 ianuarie.
Părăsim cimitirul Bellu cu sufletele vibrând, dar nu ne îndreptăm spre stația de metrou întrucât privirile ne sunt furate, sentimentele sfâșiate de ceea ce a creat, la ceea ce a dat naștere „somnul rațiunii”. Cu privirile împăienjenite, cu lacrimile brăzdând obrajii, privim parcul care nu mai este parc, parcul transformat peste noapte într-un câmp de cruci sub care se odihnesc trupurile celor care au smuls tiranilor libertatea și demnitatea cu prețul vieții lor.
„Nu-i uitați”, cuvintele care străjuiesc cimitirul parcă sfredelesc conștiințele. Lume multă și lacrimi multe. Părăsim această zguduitoare imagine și în drum spre hotelul Dorobanți nu putem și nu vrem să ocolim locurile de reculegere unde au avut loc terifiantele evenimente. Sute, mii de lumânări aprinse, cruci, icoane, lume cu durerea întipărită pe obraji, instituții care au rămas în picioare cu zidurile oarbe și arse, blocuri de locuințe pe care teroarea și-a lăsat amprenta și peste toate cuvintele, nu avem dreptul să uităm. Cu aceste imagini în suflet am purtat la hotel Dorobanți un scurt dialog cu solii poporului din R.S.S. Moldovenească despre un eventual schimb de experiență în domeniul literaturii. Grigore Vieru ne-a adresat o invitație pentru 15 iunie la Chișinău, în ideea că granițele vor fi libere.
Ne-am despărțit însoțiți de cuvintele semnate Nicolae Dabija: „Cu revoluția română/ Inima aici fu să-mi rămână/ Unde se naște România,/ Nestinsă să-i ardă făclia”.
„Eseul prezentat ne aduce aminte de marii scriitori pe care i-a avut România și acum se repauzează doar sub crucile ce le poartă numele și umbra făcută de teii din jur. Este un apel la rememorarea operelor acestor scriitori și ce au reprezentat ei pentru România.
Grupul de vizitatori ai cimitirului Bellu sunt purtați cu gândul la Epigonii lui Eminescu. Din păcate, mulți dintre ei, în dorința propriei afirmări, caută să șteargă din Istoria literaturii române marile nume. Astfel, fără a mai numi, unul dintre ei spunea că versurile lui Eminescu sunt bune doar de pus pe romanțe, iar un altul afirma că nu putem intra în Europa din cauza lui Eminescu care este scheletul din dulap.
Este amintit Marin Preda care a avut extraordinara intuiție de a spune: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Din păcate, contemporanii noștri nu au învățat nimic din acest lucru. De altfel, nu au învățat nimic nici de la crucile care și acum strigă libertate. Se pare într-adevăr că somnul rațiunii a născut mai mulți monștri decât înainte și făcând această afirmație mă refer la cei care se consideră intelectuali.
Legat de ideea granițelor care vor fi libere între România și Moldova, după îndelungi cugetări mi-a venit în minte exemplul R.F.G. – R.D.G. Făcând o glumă în două cuvinte: ex clus!
Este un eseu care într-adevăr te pune pe gânduri, dar trebuie în același timp să recunoaștem că marii noștri scriitori, cu excepția lui Eminescu, nu au atins universalitatea, referirile lor fiind strict limitate la spațiul național.
Vă așteptăm cu noi lucrări!” (Mircea Mocanu)
„Lectura de astăzi aduce aminte de „Podul de flori” care nu mai există, de întâlniri de suflet la mormântul lui Eminescu, care este renegat de cei care se cred moderni, spunând că Eminescu nu mai este de actualitate, pentru că nu mai există proletari. Dar situația românilor pare a fi mai rea, în viitorul apropiat, decât a proletariatului, ca urmare a conducerii țării de politicieni diletanți. Adevăratele inimi române nu încetează să se întâlnească la cimitirul Bellu, la mormântul cel mai sfânt.
Această lectură a venit la momentul potrivit când poporul este purtat spre sărăcie. Frații de peste Prut par să prețuiască mai mult pe Eminescu decât politicienii României. A fost emoționant ce am ascultat, felicit autorul urându-i sănătate și spor la scris!” (Mihai Doina)
„Din multele, sutele, miile de zile în care dl Ghinea a ținut pixul în mână a apărut și lucrarea citită astăzi. Memento mori este urmarea sau continuarea lui „Carpe diem”. În rânduri inspirate autorul ne ia alături de dânsul într-o călătorie la București. În jurul său sunt strânși o seamă de persoane care iubesc limba română. Chiar și hotelul la care sunt cazați moldovenii are un nume predestinat.
Îmi vine în minte, acum, o întrebare: oare Ministerul Învățământului nu ar trebui să ofere tuturor elevilor o călătorie la București, în aceste locuri ca și în alte locuri din țară. Copiii vor ține minte toată viața cele văzute și le vor transmite mai departe. Poate din diferite motive elevii nu ar putea merge în aceste locuri. Oare este așa de greu ca în clasă (care acum sunt dotate cu tot ce e mai nou în domeniul tehnic) să li se prezinte scurte filme patriotice? În plus în București mai este un monument plin de patriotism, mormântul soldatului necunoscut.
Frumos material, interesant auditoriu, iar în viitor materialele dlui Ghinea vor fi și mai frumoase.” (Dan Zanfirescu)
„Materialul prezentat este precum un felinar al iubirii naționale în care arde „Sfânta Flacără” a marilor genii ale acestui popor.
Acest material mi-a insuflat speranța. Memoria marilor scriitori enumerați ne ghidează prin haosul vieții precum Steaua Nordului care ghidează marinarii rătăciți pe mări și oceane. „Speranța este iarba crescută peste morminte”. Poporul român are privilegiul ca pe lângă iarba mormântului unuia dintre geniile sale să fie străjuit și de un tei. Aș dori să-mi închei comentariul cu următoarele cuvinte: Dum vivo, spero! (Alexandru Gabriel Dinu)
Sâmbătă, 11 octombrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Mircea Mocanu. O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu drag!