de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 25 februarie, ziua Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (Sâmbăta Sfinților Cuvioși), membrii Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat s-au întâlnit la sala de festivități a amintitei instituții de cultură, la un eveniment editorial, unde se vor lansa următoarele cărți: Planeta stă acasă (Ed. Neuma, Cluj) de Victoria Milescu, București, Aplauzele din teatrul bombardat (Ed. Rafet, Râmnicu Sărat) de Constantin Fieraru, Râmnicu Sărat, La sud-est de prezent (Ed. Neuma, Cluj) și Urma cailor de stejar (Ed. Betta, București) de Constantin Marafet.
Moderatorul evenimentului, scriitorul și editorul Constantin Marafet, membru al Uniunii Scriitorilor din România: „Bună ziua, la mulți ani. Ca de fiecare dată mă bucură prezența dvs. Eu sunt cel care a inventat apa caldă la Râmnicu Sărat și de ce să nu inventez o lansare de carte mai specială. Vom începe cu cei care lansează astăzi cărțile. O să încep cu Victoria Milescu. Cunoașteți activitatea prodigioasă a dnei Milescu născută la Brăila, licențiată a Universității din București, limbile română-engleză, a fost profesoară de română-engleză, a lucrat la Tarom, a învățat avioanele să are văzduhul, a fost redactor la Ed. Nemira, debutul în 1978 în revista Luceafărul. În 1988 prin concurs îi apare prima carte Prier o antologie și Argonauții, după care urmează o serie de treizeci și opt de cărți. Este un bun poet, un bun traducător, un critic excepțional. În 2010 a luat marele Premiu Titel Constantinescu la Râmnicu Sărat. Astăzi lansează cartea Planeta stă acasă. Lângă D-sa unul dintre cei mai mari poeți râmniceni, nu știu pentru când, toți suntem trecători, Constantin Fieraru. Această carte pe care o lansează, Aplauzele din teatrul bombardat este tot ocazională despre războiul Rusia-Ucraina. Constantin Fieraru este născut la Bălăceanu și cu greutate a ajuns aici. O să lansez și eu o carte de versuri de dragoste. Așa cum am promis pe afiș, o să procedăm la citire. Dl prof. Horia Gârbea s-a ocupat de această antologie în care sunt selectați șaptezeci de poeți, Deasupra orașului este cerul. Despre această carte antologie o să vorbească și Victoria Milescu. O să-i dau cuvântul dnei Victoria Milescu.”
Victoria Milescu: „Bună ziua, bine v-am găsit! Am plecat de dimineață și am ajuns cu bine aici, unde ne-am mai întâlnit cu D.R.Popescu, Ion Roșioru, Marin Ifrim ș.a. Să ne prețuim, că nu știm cât mai trăim! Mulți poeți au fost sensibilizați de pandemie, care a cuprins planeta. Am să citesc… câteva poezii. Și eu… Și eu sunt dintre cei sechestrați/ acolo unde m-a prins ordonanța militară/ și eu am ieșit la lumină/ pe picioare de gelatină neînțelegând când/ s-a făcut atât de lung drumul/ până la primul magazin alimentar/ cum s-au înălțat atât de mult copacii din cartier/ au deja frunze, fructe rubinii/ ce harnic e uneori timpul/ picioarelor le-a mai tăiat din avânt/ ochilor le-a mai ciuntit din orizont/ păsări multicolore mă ademenesc/ să călătoresc alături de ele spre ținuturi unde/ ai putea avea tot ce-ți dorești/ chiar și ani tineri, frumoși/ prietenele mele, păsările, sunt libere, eu nu/ și totuși, noapte, zbor spre țări necunoscute/ fără pașaport, fără bagaje, fără restricții/ uneori chiar și fără aripi/ și sunt mulți care zboară la fel ca mine/ ne salutăm pe drum, suntem buni prieteni… Ablutio Ne spălăm pe mâini de ziua de ieri/ de cea de azi, ne spălăm/ de trecutul prezent, de viitorul trecut/ de cei pe care i-am cunoscut/ lăsându-i în urmă fără lansă, agonici/ ne spălăm pe mâini din lipsă de opțiuni/ de răspunsuri, răspunderi/ ne spălăm pe creier/ redevenind forma pură, primară/ a păcatului inițial, negândit, nerostit/ marea ne spală corăbiile înecate/ cerul de stelele duplicitare/ de îngerii rătăciți/ aerul se spală de sunetele/ nevropate, vagante/ vine viscolul rostogolindu-ne/ pe banda următoarei umanități/ vrem să o luăm de la capăt dar/ unde să găsim un capăt de început/ să facă din noi alte mașinării/ alimentate cu viață/ de către cineva mai presus decât viața/ viața ne spală pe mâini de noi/ moartea la fel. Planeta stă acasă, poezia care a dat titlul cărții. Frunzele stau acasă/ nu mai pleacă din copacii încoronați/ păsările stau acasă/ puii lor s-au făcut mari/ dar nu mai zboară spre alte zări/ țările și-au pus lacăt la cer/ la râuri, la drumul de fier/ nisipul nu mai urcă lipit de/ tălpile temerarilor/ până pe culmile munților/ unde zăpezile nu se mai topesc/ au rămas unde s-a întâmplat să cadă/ cu fulgii în balans/ așteptând ca soarele să facă dreptate/ blând sau nemilos, dar și el stă acasă/ inima mea, îndrăgostită/ nu mai sare din piept/ să întâlnească inima ta/ la jumătatea drumului ca altădată/ fiindcă și inima ta stă acasă/ încerci să să-ți deschizi pieptul dar/ cuțitul rămâne acasă, în teacă/ va rugini cu firul de sânge pe lamă/ numai ziua de azi pleacă, eliberată/ poeții luminii sunt inspirați, scriu/ poeme de înduplecat moartea/ pe planeta albastră. Noul sistem solar Întreaga zi/ am umblat prin orașul sistemelor/ am umblat printre sistemele de iluminat, de încălzit/ de alimentare, de ventilare/ ale poemelor/ am umblat prin subteranele cuvintelor/ de care oamenii sunt atât de legați/ funcționau…/ funcționa chiar și sistemul de îmbunătățire/ a relației cu Dumnezeu/ fiecare sistem avea subsisteme/ de supraveghere audio, video performante/ am străbătut kilometri de metafore/ am auzit ritmuri și rime necunoscute/ m-a oprit la un moment dat/ un poem suprarealist/ era supraveghetorul/ m-a scos la suprafață reproșându-mi/ că nu aveam costumul de protecție adecvat/ afară, lumea se integrase în noul sistem solar/ unde poezia era la vedere/ fără cuvinte, fără sunete, fără autor.”
Constantin Marafet: „În sfârșit vorbește Constantin Fieraru. Un autor desăvârșit. I-am scris în prefață Patru diamante au căzut în eternitate din frigul unei voci unice, Constantin Fieraru. Prefața scrisă cu tot dragul și seriozitatea. Generalul indiferenței la pătrat dacă luna plină este narcotizată și repede conducătoare/ de uitare și alin/ luna plină aflată în eclipsa totală care/ traversează demnul zodiacal „Scorpionul”/ ridică somnul de fiecare noapte la/ magnificența morții ca somn despre care/ spune Hristos la învierea lui Lazăr/ erau zilele de dinaintea Paștelui ortodox/ trenul cu vagoane frigorifice încărcate/ cu cadavrele soldaților ruși căzuți în războiul/ din Ucraina invadată de Armata – Roșie/ rămăsese nemișcat pe câmp./ prin ceața zorilor se apropie de vagoane/ mai mulți soldați cu mieii ținuți pe umeri/ devastaseră o stână după ce au împușcat ciobanii și/ câinii/ un câine nu fusese atins totuși se auzeau hămăiturile/ lui de departe/ la Râmnic în cartierul din zona podului de peste râu/ calmul dimineții este brusc făcut țăndări/ de scandările bietei ieșită din minți/ vocea ei are acustica reverberațiile și claritatea/ actorului/ care deschide tragedia atrizilor/ accentele mai bine-zis schijele din vocea ei/ sunt ale demonului fugit pe pământ./ când Domnul a spart porțile iadului și l-a făcut vraiște/ pronunția ei are ceva de pledoarie la judecata – din – urmă/ îl plesnește peste visul lubric din zori/ și gheața mărunțită îi alunecă pe pe șira spinării/ știa că nu va merge a doua zi la „Înviere”/ ochiul lui drept despre care afirmase/ că este ochiul șoimului din bibliotecă/ obosise și o pată verde îi obstacula vederea/ asta nu l-a împiedicat să citească într-o singură zi/ mai mult de jumătate din carte prietenului său/ o monografie erudită a primului război mondial/ în zona Buzău – Râmnicu Sărat/ cartea prietenului său trecut de curând în lumea de dincolo/ într-o stare de depresie adâncă/ „- domnule general, eu am pus cruce cărții aceleia”/ afirmase bibliotecarul de la Casa Armatei/ în fața comandantului/ când monografia trecuse pe lângă celebrarea/ unui secol de la constituirea României – Mari/ fără ca nici un semnal chiar cel mai mic/ că ar pute fi publicată să se întrevadă/ și Duhul – Sfânt a fost lângă el când a făcut afirmația aceasta/ căci i-a fost dat să-și privească manuscrisul tipărit/ doar de sub pământ prin fibrele crucii/ cartea a apărut când nimeni nu se mai aștepta/ editată de Constantin Marafet/ căruia multe i se vor ierta pentru aceasta/ la judecata – din – urmă/ riguroasa documentare verva ei asociativă/ suta de mii de trimiteri indicate în subsolul paginilor/ și pasta epică îmi amintesc de marele/ roma al lui Camil Petrescu/ drept care pentru mine cartea se cheamă/ „ultima noapte de război și prima noapte din moarte”/ după lectură dincolo de miezul nopții când/ reușisem să dorm/ o umbră amenințătoare un val înalt de smoală/ m-a făcut să sar din somn înspăimântat/ ca de pe fundul unei tranșei înnămolite/ caut în memorie și nu-mi amintesc să fi avut/ parte nici în copilărie/ când se luase decizia să dorm singur/ de o asemenea spaimă în somn/ fantoma lui Emil trecuse pe lângă mine/ dar n-am avut curajul să ascult ce vrea să-mi spună/ poate valul întunecat să se fi propagat/ și peste dormitorul generalului indiferenței la pătrat/ și să-i fi maculat cearșaful/ s-a spus că morții noștri sunt vii și/ câteva nopți la rând n-am mai putut/ să dorm în patul acela spre confirmare. Vă recomand din suflet această carte. O să vă prezint un lucru, o altă carte Urma cailor de stejar. Am profitat de ocazie că am luat marele Premiu N. Velea, volum care a fost editat la București și în care se găsește cam 70% din ce am scris, un fel de prezentare a preocupărilor mele. Cam asta este justificarea mea pentru această carte. La sud-est de prezent. pe un oftat un oraș rătăcește Strada Mare cine să mai plângă azi?/ colțurile nu mai sunt pătrate ca altădată./ sunt rotunde ca focul.// la azil locuiesc cei care au avut vise învinse/ în marea Piață Roșie/ și vândute en-detail, pe un mosor de ață,/ cel ce prelungește viața cu un sărut.//Umbrele celorlalți locuitori ai nimicului/ sunt înconjurate de focul rotund/ al locuințelor melcilor,/ ca un carusel plin de râsetele copiilor.// zborul, în surzenia lui, deasupra apelor, suspendat,/ urcă în frigul din frunză./ noaptea plânge și plimbă amintirile pe Strada Mare./ durerea crește sub aripi fâlfâitoare de păsări.// atunci,/ prin sărutul tău am cunoscut veșnicia/ și oftatul, și Strada Mare,/ cea rătăcitoare și fără răscruci. ce vuiet mă cuprinde de prea multă așteptare/ buzele s-au crăpat precum pământul./ seceta se învârte în loc, ca titirezul,/ prin odaie./ la munte plouă, plouă cu găleata.// degeaba eu, un suflet uscat,/ cu o lacrimă ud cerul până la întoarcerea orizontului./ acolo cresc maci falnici, la poala muntelui./ abia te zăresc,/ dar îi aud foșnetul, freamătul,/ neliniștea cum trece puntea.// ce vuiet mă cuprinde!// tu culegi flori de câmp dintr-un suspin/ și mă strigi, și mă frămânți în palmă,/ ca pe ultima clipă uitată în câmpie/ lângă un cântec de greier.// buzele tale, buzele mele, un sărut,/ toate acompaniind o ultimă suflare. o singură noapte acea noapte… o știi bine!/ râdeau broaștele de noi,/ cum ne țineam de mână stângaci./ lacul avea o suprafață egală cu cerul./ ții minte?/ iar eu inventam blesteme./ nu aveam odaia noastră,/ dar eram fericiți!/ pe străzi era totul limpede,/ mai limpede ca cerul era lacul,/ unde broaștele își închiriaseră case/ și râdeau continuu./ ce le păsa? aveau odaia lor./ noi creșteam amintiri în flori.// prin noapte, în galop, trec nebunii.// pe ceasul de la mâna dreaptă/ se trezește ora și piuie de trei ori.// noaptea asta nu are nume și prenume,/ e uscată, strâmbă și lată./ rugina o cuprinde, îi dă roată./ arunc amintirile în prima prăpastie,/ gata lustruite, pline de vrajă,/ vreau doar să te țin în brațe/ o singură noapte./ te temi și-mi întorci plânsul pe față./ o, cât de mult îmi doresc!/ vreau lumină.// nu se poate o noapte să le învingă pe toate…// poartă-mă de la o ușă la alta,/ dar nu-mi întoarce ploaia, cerul și pământul!// rănile ne strigă./ din dorul de lumină/ o lume pe dungă,/ într-un cârlig,/ ține strâns o noapte. de ce taci? unde ești? Plouă năprasnic./ trimit sms-uri în zadar./ din cer coboară umbra ta/ pe scara unui fum galant/ și alunecă, fără de zgomot,/ acoperindu-mi inima.// te port spre răsărit,/ dimineața învie doruri uitate,/ doruri mioape,/ umblăm ca o singură umbră,/ umblăm ca o singură noapte/ prin pădurile suspendate în șoapte.// unde ești? strigă-mă pe nume!/ pe numele de botez vreau să zic,/ să audă toți cei adunați pe pământ.// de ce taci/ ți-e frică?/ mai ai o singură treaptă până la cer,/ mai ai o singură treaptă până la pământ,/ vino! Iubește-mă cât mai sunt un oftat!// de ce ai plecat! Cui m-ai lăsat?/ în viața mea s-a înnoptat./ pe fumul alb mă urc în munții lunii/ și aprind opaițul în odaie.// iar dacă vii târziu și nu știu cine ești,/ chiar dacă ești frumoasa din povești,/ va fi atât de frig ieșit din mine,/ nici numele tău dimineața nu mai vine.// mi-e inima numai un pârjol -/ jăratic./ din cer, o roată în flăcări/ mă țintuiește, joacă un rol./ ești tu, dulce poveste?/ ia – mă-n brațe! arde-mă! fă-mă cenușă!/ mi-e sete! apa unui singur râu măsoară timpul celelalte râuri curg așa, degeaba,/ doar să formeze conturul inimii.// eu îmi țin inima într-un refugiu,/ un refugiu înalt și cu pietre rotunde,/ să nu ajungă fluxul la ea./ malurile surpate țin dinadins zgomotul -/ zgomot mic cu zgomot mare,/ ca o bătaie de inimă bolnavă.// haosul trece întotdeauna neobservat strada;/ se împarte în patru,/ ca prăpastia dintre veșnicie și muntele mut.// cine-mi așază cerurile/ ca într-o bibliotecă în inimă?// cine-mi ucide valurile?// tristețile nu mai au umbrelă -/ un gând năprasnic a smuls-o din rădăcină/ și rătăcită culege de pe pleoape norii/ și alte tristeți învolburate îngenunchează în alb./ martorii sunt călăii ce-mi țin jumătate de libertate/ în tăișul amintirilor,/ cei care îmi duc la buze cana cu apă/ și cealaltă jumătate/ ucisă de refuzul întoarcerii timpului în râuri. Deocamdată atâta! Ziceți dvs. dna Milescu, să facem alternanță.”
Victoria Milescu: „M-am conformat temei la această antologie Deasupra orașului este cerul.”
Constantin Marafet: „Aceasta este a cincea antologie. M-am bucurat că voi fi în antologie, dar nu am apărut, a fost o greșeală de tipar și scuzele dlui Gârbea nu au fost publice. Chemarea seninului a fost selectată pentru această antologie. Vrea cineva să spună un cuvânt, două? Dna prof. Pioară!”
Aneta Țâru Pioară: „În primul rând, bun venit dnei Victoria Milescu! Este un mod original de a lectura din cărțile ce se lansează. Aș vrea să menționez, tot ce ați prezentat aici, metafora este profundă. Metafora dnei Milescu este mult deasupra poeziilor prezentate azi. Poate voi intra în posesia cărții, poezia este mișcătoare. Toamna de mir a fost o altă carte prezentată cu altă ocazie și este bine să scriem, să atestăm existența noastră pentru generațiile viitoare. Felicitări!”
Constantin Marafet: „Probabil este cel mai greu să scrii poezie. Eu sunt în căutarea poeziei. Dl prof. Mihai Constantinescu, hai să vedem ce aveți de spus.”
Mihai Constantinescu: „Asistăm la un fenomen poetic impresionant prin amploarea manifestărilor. Poezie autentică cu un discurs structurat artistic în toate dimensiunile sale, în dimensiunea formală, ideatică, semantică, referențială. „Poetul este delegat veșnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal (G. Călinescu)”. „Poetul este inima umanității (E. Ionescu).” Constantin Marafet creatorul, omul pe care metafora îl caracterizează, el însușii este o superbă metaforă a sensibilității, frumuseții morale, a gingășiei, creatorul înzestrat cu mult dar. Câteva epigrame: „Când pe-nsoritele alei/ Tresar gingașii ghiocei,/ Vin azi la „Centru” scriitori/ Cu ale gândurilor flori.” „Când îl ascult pe Constantin,/ La talentul său mă-nclin,/ Că-n ale „Muzelor Palat”/ Marafet e împărat.” „Azi „Planeta” e acasă,/ Stă cu stelele la masă,/ Privind cum Victoria/ Își trăiește gloria.” „La „Sud-est de prezent”,/ Cititorii acum tresar/ Zicând uimiți de-al lui talent/ Așa Marafet mai rar.” „Dacă nu s-a prezentat,/ Una dintre cauze/ E că-n „teatrul bombardat”/ Culege aplauze.” „Fiindcă am fost curios/ Că orașul e frumos,/ Am descoperit misterul/ Că „Deasupra lui e cerul.” „Lângă „Caii de stejar”,/ Așa scriitor mai rar/ Cu giganticu-i talent/ Și la „Sud-est de prezent.”
Constantin Marafet: „Dna dr. Dediulescu, vă rog.”
Lucreția Dediulescu: „Așa cum a spus dna Victoria Milescu, deasupra orașului nostru este un cer traversat de curcubeu. M-au impresionat sensibilitățile, metaforele prezentate astăzi la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu. Aș dori ca aceste acțiuni să continue. Vă mulțumesc că ați venit, că ne-am întâlnit!”
Constantin Marafet: „umanitatea apei plouă peste clapele pianului,/ degetele ridică tunetele, fulgerele, ușor/ spre sărut./ simfonia picurilor/ grozav îmi amăgește singurătatea.// au dărâmat banca din parc,/ cea în care ne împărțeam amiaza.// acum îmi plimb degetele peste clapele pianului,/ muzica rotește ploaia cu fața spre răsărit/ și-o înalță dincolo de aripile păsărilor negre,// miroase a iasomie -/ doi munți se rostogolesc în cale/ risipind iertarea -/ muzica îmblânzește apa.// depărtarea e confuză,/ dansăm./ lângă noi o mirare plânge.// umanitatea apei înflorește/ ca depărtarea dintre pustiuri. Mai ziceți un poem!”
Victoria Milescu: „Îl cunosc de mult pe dl Marafet, a evoluat neașteptat. Ne-am cunoscut la Cenaclul Literatorul, a lui Mircea Micu. Dl Marafet este un conducător sau conductor de fericire. Este o șansă extraordinară să întâlnești oameni care să asculte azi poezie. Am să vă citesc ultima poezie din această carte. Poeții au previziuni și sper ca acestea să se adeverească. cronicile tăcerii și astăzi are aceeași culoare curcubeul/ botezat de noi,/ ca și ieri, când dădea să plouă./ acum coboară ca un cioban arțăgos,/ pus pe harță,/ din prima parte a orizontului în valea iubirii.// vrea să alunge vântul/ care s-a instalat în copacul cu frunze îngălbenite/ și să rămânem goi în fața căderii.// tu te bucuri că pletele se încurcă în zborul lor/ spre pământ, printre frunze -/ ce frumos râdeai!// am adunat împreună, cu palmele căuș,/ vântul din pletele mele/ și am scos întunericul din el.// curcubeul împarte culori doar îndrăgostiților -/ de aceea vântul bate/ și noi alergăm în urma lui ca o umbră deghizată/ în dragobete.”
Constantin Marafet: „Ce dorea dl Mircea Micu? Să scot la Râmnicu Sărat Literatorul. Am discutat să-mi trimită Literatorul, să văd cum să-l scot. Din greșeală a trimis o copie a cărții Singur în Mongolia. Era undeva la începutul anului și pe 31 ianuarie era ziua d-lui și i-am scos trei sute de exemplare. Ne-am întâlnit în Gara de Nord, i-am arătat ce am și a exclamat: Dar asta este cartea mea! Atât de bucuros a fost și i-am povestit cum s-a petrecut.”
Victoria Milescu: „Mircea Micu nu are un mormânt. A fost incinerat. Un scriitor de mare, mare valoare.”
Constantin Marafet: „Dacă nu mai dorește nimeni să discute, vă invit la autografe. Vă doresc multă sănătate și un an mai bun!”
Sâmbătă, 04 martie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Mihai Doina. Vă așteptăm, cu drag!