Sâmbătă, 04 aprilie, Sf. Cuv. Iosif Imnograful, Gheorghe din Maleon și Zosima (Sâmbăta lui Lazăr: Pomenirea celor adormiți), ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
De la Năvodari, dna Safta Leaută a trimis pentru momentul in memoriam două epigrame:
(Motiv de ceartă) Mi-am ales harnic bărbat,/ De la un timp e mereu beat./ Acum pe cine să dau vina?/ Pe cel ce-a scumpit benzina!
(Șpagă ascunsă în cutie) Umblă banul ca turbatul/ Dint-un buzunar în altul./ Când naiba și-a băgat coada,/ I-a ascuns, dar tot degeaba.
A urmat lectorul de serviciu, dl Mihail Constantinescu cu un grupaj de povestiri, tablete, epigrame și o poezie. Vă ofer lectura:
„(Floriile) Iar s-a-nveșmântat pădurea/ Răsar florile-n câmpii/ Sălcii pletele-și răsfață/ printre raze aurii.// Spre cetate acum pornește/ Călare pe un asin,/ Domnul slavei, Domnul slavei/ Și mulțimile-i se-nchin!// Iată-l că acum sosește/ Luminat de-un nimb sublim/ Și tresare-n imn de slavă/ Veselul Ierusalim!// Printre crengi ușor adie,/ Iar al primăverii vânt./ Toată firea i se-nchină/ Oaspetelui bun și sfânt!// Osana! răsună munții/ Osana! răsună valea,/ Osana! strigă mulțimea/ Deschizându-i iarși calea!// Doar o taină se ascunde// Dintre toate mai presus./ Nimeni, nimeni n-o pricepe/ Decât numai El Iisus.
(Vorba dulce mult aduce) „Ce-ați dorit dumneavoastră? Cu ce să vă servesc? Pot să vă ajut cu ceva?”
Era mic la stat, mare la sfat! Cap rotund, față aproape angelică, nas mic, grecesc, părul negru, pana corbului, ochii rotunzi. Un zâmbet îi răsărea pe mustața tunsă scurt.
Era atât de plăcut tuturor, încât toți ar fi vrut să cumpere de la dumnealui. Era tatăl meu, acest bărbat frumos. Avea în mânecă toate atuurile de om al comerțului și mă învăța și pe mine, copil fiind, că există trei cuvinte cu care poți deschide toate ușile: „Vă rog” și „Dumneavoastră”.
(Rău de…) Există mai multe feluri de rău. Dacă ești pe mare și călătorești cu vaporul ai rău de mare. Dacă escaladezi muntele ai rău de altitudine. La fel când călătorești cu avionul ai rău de înălțime.
Cunoști o fătucă. Ești tânăr, fierbe sângele-n tine. Se-ntărâtă hormonii. Privind-o o declari Miss. O ceri de nevastă. Obții aprobarea. O obții repede, mai ales că ai săi vor să scape de ea, sau să aibă urmași.
Da! Dar tu n-ai casă, n-ai masă. Ei, aș! Are mama neveste-tii, sau dacă nu mama ta. Ea își dorește și nepoței sau nepoțele, dar și brațe de muncă, topor de oase. Cum să nu-ți fie rău? Acesta-i cel mai cumplit rău. Rău de soacră…
(Cei șapte ani de acasă) Anii de acasă n-au fost niciodată șapte. Chiar și în primii ani de viață orice copil a trecut pe la creșă, grădiniță, iar când a ajuns la școală avea poate doar șase ani, deci tot nu a prins șapte ani de acasă.
De fapt, multora dintre contemporani le lipsesc cu desăvârșire cei șapte ani de acasă pentru că nici unii bunici, părinți, fii, fiice, nepoți, nepoate nu-i au, fiindcă ei din ce fac și mai ales după ceea ce le iese din gură, nu o dovedesc.
Poate ar fi cazul să dea și ei celebrul anunț: „Pierdut șapte ani de acasă. Îi declar nuli.”
(Privind înălțimile) Priveam fermecat de pe strada Balta Albă înălțimile di imediata vecinătate a urbei noastre, mai ales când mergeam la școală sau la biserică.
Răpit de atâtea frumuseți, nu rezistam ispitei de a le cutreiera împreună cu alți copii de seama mea.
Dealurile cu păduri mă duceau cu gândul la basmele pe care le citeam cu nesaț. Când reușeam să ajung la ele, erau adevărate momente de sărbătoare, altfel decât alte sărbători, pentru că ele erau adevăratele noastre gazde.
Și astăzi când merg pe fosta stradă Balta Albă, actualmente bulevardul 1 Decembrie !918, îmi amintesc frumusețea acelei priveliști și mi se strânge inima când mă gândesc cum dispar una câte una bătrânele noastre păduri.
(Întrebare) O ursoaică a ucis un om. A fost împușcată. Dacă unul sau mai mulți indivizi ucid unul sau mai mulți oameni, pot fi condamnați la mulți ani de închisoare, sau în cel mai rău caz, la închisoare pe viață. Dacă insul se comportă bine în închisoare, i se poate reduce pedeapsa.
Există și au existat și criminali care au scăpat de pedeapsă. Se spune că mai mulți infractori sunt în afara închisorii decât între zidurile ei. Celui care omoară un om i se dă pedeapsa ținând cont de umanitarism.
Cei mai mulți oameni care au fost omorâți de urși, le-au căzut victime fiindcă s-au apropiat prea mult de ei, voind să-i fotografieze, sau să le ia puii.
Dacă omului care ucide i se dă pedeapsa respectându-se așa zisul umanitarism, de ce ursoaica , apărătoare a puilor săi, de ce nu conform aceluiași principiu, nu s-a ținut cont de faptul că ursoaica era mamă. Ursoaica putea fi sedată și relocată într-o altă zonă. Nu destul că s-au distrus atâtea păduri, se știe de către cine. Acum ni se ucid și locuitorii lor. Faptele trebuie bine analizate și evaluate. Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut în afara țării, acolo s-ar fi luat tot aceste măsuri?
(De ce n-ai șapcă?) –Vin vremuri grele și pentru noi urșii, se plânge Moș Martin fraților săi. N-a fost destul că ne-a păcălit cumătra vulpe de am rămas fără coadă, că jucăm pe cărbuni aprinși, că suntem vânați fără milă și fără rațiune, c-am servit și încă servim ca trofee. Noi, care eram podoaba codrilor carpatini, am ajuns de râsul lumii.
– Urșii, urșii! Strigă toți cei care ne văd și o rup la fugă aruncând după noi cu ce găsesc și cu ce nimeresc.
– Un străbunic de-al meu, Martinică, era altădată răsfățatul copiilor care veneau la Casa Pionierilor. Ne aduceau toate bunătățile și ne alintau.
– Un moș de-al meu povestește că undeva, într-un loc căruia i se spune Focuri, eram crescuți pentru a servi drept trofee puternicilor zilei.
– Exact ca și acum.
– Cică venim în sate, în orașe, la pubele căutând de mâncare. Și uite-așa izbucnesc glasuri mânioase care ne gonesc.
– Ne-au tăiat pădurea niște nemți de pe malul Dunării. Alții, tot din afară, să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri, magnați, ne vânează ca să se grozăvească cu trofeele lor.
– Nu-i de ajuns că au rămas munții și dealurile fără codri, că viețuitoarele ies la drum, negăsind adăpost și mâncare. Ne omoară pe capete.
– Cică un strămoș de-al meu, grozav înfometat, ar fi întâlnit un iepure: „Dă-mi ceva că nu mai pot de foame” i-a poruncit moșul.
– N-am, veni răspunsul frumosului urecheat.
Înfuriat și înfometat, ursul i-a reproșat: „De ce n-ai șapcă?” Apoi l-a înfulecat lacom.
– Așa și cu noi. Ce căutăm prin așezările omenești?…
(Măi dragă animalule) Se spune că animalele s-ar fi întâlnit și iată ce-și spuneau: De ce Mă compară oamenii cu anumiți indivizi? Se întreba porcul. Spun unii: Te-ai îmbătat ca un porc. Parcă eu beau? Beau, dar apă. Cică sunt murdar. Depinde, dacă sunt îngrijit?
Și boul e dezamăgit de unii oameni. „Faci ca boul. Cum adică? Ce facem? Cum fac? Muncesc toată ziua încoace, încolo.
Supărate sunt și gâștele, curcile, oile. Când unii și unele îi dau din guriță, tot nouă ni se reproșează: Parcă ați fi gâște. Dar ce au cu noi? Au uitat că am salvat Roma? Ce dacă unul dintre noi, un gâscan și-a pierdut papucii? Iar unora care stau ca blegii, li se spune: Parc-ați fi niște curci.
Da,da suntem foarte supărați pe unii oameni, pentru că nu suntem cum spun ei.
Ba am auzit pe unul spunând: Mă boule aș putea să-ți fiu tată. După câte știu eu, asta nu se poate. Taur doar. Nici măcar cu cocoșul nu se pot compara unii. Ce? Se poartă ei cu femeile precum cocoșul? De mine ce să mai vorbesc… se plânge și câinele. Eu care am fost cel mai bun prieten al omului, primul lui prieten. Și acum toți mă bat, mă lovesc, mă alungă. Cică sunt vagabond. N-am casă, n-am masă, n-am stăpân. Stăpân? Mai bine lipsă. Să mă țină mort de foame și să mă lovească cu piciorul?
Și pisica se plânge că toți o bat și o alungă. Zât! Du-te! Dar dacă s-ar duce ei, ce-ar fi?
Dacă toate aceste secături n-ar mai fi comparate cu noi, bietele animale (ni se mai spune și dobitoace) ce-ar fi? Nu zicem, să ni se spună nici: Măi dragă animalule? Cum s-a adresat cândva cineva.
Epigrame
(Domnului Viorel Dodan) Prin ce scrii vrei să ne arați/ Că suntem râmniceni sărați/ Văzând că filele de carte/ Tot cu cristale-s presărate.
(Unui prieten vechi) Pe dumnealui, Constantinescu/ Îl știe de prieten vechi,/ L-ar băga în sân la dânsul,/ Dar nu-ncape de urechi.
(Poetului Nicolae Pogonaru) Îl aud cum plin de haruri/ Ne oferă iarăși daruri./ Cine este temeraruʼ/ Cinʼ să fie? Pogonaru.”
Trebuie să mulțumim dnei Safta Leaută pentru epigramele trimise, pentru că așa ne simțim mai aproape unii de alții.
Curiozitatea și intuiția lectorului de serviciu, dl prof. Mihail Constantinescu, ne prezintă o lectură spre destindere, plăcută, ceea ce ne determină să-i mulțumim pentru momentul de astăzi. Îi dorim sănătate, spor la scris și îl așteptăm la o nouă lectură.
„Distinsul prof. Mihail Constantinescu ne încântă astăzi cu creațiile dumnealui, făcându-ne să ne destindem. Formația dumnealui de dascăl se vede în felul în care scrie, în cuvintele alese și chiar în arhitectura frazei. Recunosc, stau în dubiu, neștiind unde să încadrez creațiile dumnealui. Sunt și epigrame, sunt și fabule și povestiri.
Este plăcută analiza plină de umor pe care o face domnul profesor când amintește de cei șapte ani de acasă. Mergând în regresie, cei șapte ani vor deveni șapte luni, șapte săptămâni, șapte zile… Bravo națiune!
Bunătatea autorului rezultă din felul în care privește animalele. Este incitant felul în care începe povestirea Întrebare. Apar două victime, chiar de la început. Cred că, involuntar, autorul folosește o metodă ziaristică în care începutul unui articol trebuie să fie șocant. O să las cititorilor plăcerea lecturii.
Acum închei spunând dlui prof. Constantinescu cât și celorlalți colegi ai dumnealui: Vivat profesores! Vă mulțumesc!” (Dan Zanfirescu)
„Mulțumim dnei Safta Leaută pentru epigramele trimise și le așteptăm cu drag de fiecare dată când ne întâlnim la cenaclu. Prin ele o simțim aproape și îi dorim multă sănătate.
Poezia prezentată astăzi, Floriilor, de lectorul de serviciu, dl Constantinescu Mihail, este un omagiu de Florii adus Domnului Iisus Hristos, la intrarea în Ierusalim. În fiecare an natura se îmbracă în flori și sălcii trezite la viață de venirea primăverii, pentru a-l întâmpina pe Domnul sufletelor noastre.
În tableta Vorba dulce, mult aduce autorul își amintește cu drag de povețele părintelui său în folosirea cuvintelor magice cuviincioase și potrivite pentru deschiderea cu bunăvoință a inimilor celorlalți oameni.
În Cei șapte ani de acasă domnul profesor își exprimă nemulțumirea față de cei care au pierdut cai șapte ani de acasă.
În Rău de… autorul vorbește despre o diversitate a răului: rău de mare, rău de altitudine, rău de soacră.
În Întrebare autorul face o paralelă între răul comis de oameni asupra animalelor și răul comis de animale asupra oamenilor. Dimensiunea pedepselor comise de oameni și de animale este diferită, dovedindu-se că în multe situații pentru animale se practică pedeapsa cu moartea.
În tableta De ce n-ai șapcă? domnul profesor își exprimă înțelegerea și compasiunea pentru urșii vânați ca trofeu, sau pentru că au devenit violenți apărându-și puii. Arealul lor natural fiind distrus în mare parte, animalele sălbatice sunt nevoite să intre în localități în căutarea hranei.
De asemenea, în tableta Măi dragă animalule autorul are înțelegere, dar și nemulțumire în exprimările comparative date oamenilor prin nume de animale.
În epigrama dedicată dlui Viorel Dodan autorul vorbește despre echilibru și sens, dovedite în cartea lui Viorel Dodan.
Mulțumim domnului profesor și îl așteptăm cu noi creații!” (Georgeta Iuga)
„Deși recunosc sincer că sunt mai puțin amator de poezie religioasă, deoarece consider, prin modul meu de a fi, că sentimentele se păstrează undeva în interior, recunosc că poezia dedicată Floriilor este opera unui maestru. Chiar m-a impresionat profund modul în care a fost prezentată de dl prof. Mihail Constantinescu această zi de sărbătoare. Pe de altă parte, nu pot să recunosc că o parte dintre cei care au strigat Osana, o săptămână mai târziu strigau Crucificați-l. Deși au trecut două mii de ani, numărul celor care strigă în continuare Crucificați-l este mai mare decât al celorlalți.
În povestiri ca și în tablete, de altfel, apreciez stilul în care subtil se face adresarea către moralitate. Este foarte necesar, mai ales în timpurile pe care le trăim, acest apel către moralitatea pe care o vedem din ce în ce mai mult călcată în picioare. Se face, de asemenea, o paralelă asemănător fabulelor între comportamentul animalelor și al omului. Reprezintă, din nou, un semnal de alarmă tras de către autor privind moralitatea.
Doresc sănătate domnului profesor și să continue în același mod!” (Mircea Mocanu)
„Un mare respect pentru D-sa, dl prof. Constantinescu cu suflet suav, sensibil și iubitor de carte, de animale, de viață. După umila mea părere, domnul profesor este o bibliotecă ambulantă, cu spirit ascuțit, cu o minte sclipitoare. Un imens respect și prețuire pentru persoana D-sale.
Mulțumim domnului profesor pentru delectare. Succes în continuare și sănătate!” (Mioara Zaharia)
Următoarea ședință a Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va avea loc sâmbătă 25 aprilie 2026, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței va fi dl Ghinea Vasile. Paște fericit! Hristos a înviat! Vă așteptăm, cu mult drag!