Sâmbătă, 31 ianuarie, Sf. Mc. doctori fără arginți Chir și Ioan, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
De la Năvodari, dna Safta Leaută a trimis pentru momentul in memoriam două epigrame:
„(Somn pe bani mulți) Pe fotoliu în parlament/ Doarme dus un deputat/ Și se-ntâmplă permanent,/ Chiar dacă nu-i legănat.
(Beția boală grea) În viață șea-necat amarul/ Bând pahar după pahar,/ Până când i s-a rupt filmul/ Stând la masă într-un bar.”
A urmat lectorul de serviciu, dl Alexandru Gabriel Dinu alias Alecsander Dinuenze cu trei eseuri: In Vino Veritas, Deșertăciunea puterii absolute și Simfonia neprihănită a amorului. Vă ofer lectura:
„(In Vino Veritas) Sângele lui Hristos nu se poate metamorfoza decât sub forma licorii lui Bacchus. Nu s-a pomenit lichior de împărtășanie, rom de împărtășanie, coniac de împărtășanie, ci doar vin de împărtășanie. Cine l-ar putea condamna pe Fiul Omului pentru decizia de a-și metamorfoza sângele în acest lichid divin. Ce Iuda antialcoolic l-ar putea vinde pentru 30 de mililitri de apă?
Fiind cea mai nobilă dintre băuturi prin excelență, sublimul rod al viței-de-vie a luat cu asalt mozaicul complex al simțămintelor umane, modelându-l după propria-i voință cerească. Lecuitor de neliniști, sol al veseliei, orator neasemuit ce plămădește în inimi sămânța curajului și a nebuniei, vinul deschide orizonturi de aur și azur, în timp ce fredonează un sonet amar.
Stăpânind harul de a readuce la viață amintirile pierdute în negura conștiinței, acest înger volatil cu aripi trandafirii instruiește ființa umană în tainele absolutului. El oglindește melodios în baletul rubiniu al miresmelor sale, chipul însângerat al amurgului tomnatic. Precum un ghid răbdător, te ia blând de mână și te plimbă pe țărmurile onirice ale închipuirii.
Încătușat într-un sarcofag de sticlă și ferecat cu un dop de plută, el ascunde în profunzimile sale – precum o ispititoare cutie a Pandorei – toată libertatea visării. Acest giuvaier neprețuit își revarsă însutit lirica-i strălucire celor deprinși cu tainele rafinamentului și cu arta savurării.
Vinul trebuie să danseze și să cânte pe limbă; doar așa poți simți cum toată armonia-i ludică joacă grațios pe scena gurii tale și doar așa poți auzi cum, în sala de operă a gâtlejului, reverberează euforica-i simfonie. Consumul animalic și lipsit de eleganță, nu face decât să profaneze chipul divin al licorii lui Bacchus.
Experiența amplă a unui somelier poate desluși, pătimaș, îmbătătoarea enigmă a sângelui lui Hristos. Pedanteria stearpă a unui viciat, mânat numai de tendințe hedoniste, îl va opri de-a pururi să înțeleagă misterele acestui demiurg modelator de realitate.
Vinul reflectă senzualitatea unei cadâne orientale; privirile-i angelice sunt dumnezeiesc de dulci uneori, iar alteori nespus de amare și amăgitoare deopotrivă. Despre el ar mai putea curge lesne crame de cerneală, dar excesul este dăunător chiar și când este vorba de vin.
O ultimă picătură mântuitoare trebuie să curgă pentru a umple pocalul esteticului și al profunzimii. În acest caz, aleg cu inima împăcată să torn din bătrânul și suavul vin pelin al scrierilor Charles Baudelaire, care și-a revărsat armonios aroma în eseul „Du vin et du haschisch”.
„Notre intime réunion créera la poésie. À nous deux nous ferons un Dieu, et nous voltigerons vers lʼinfini, comme les oiseaux, les papillons, les fils de la Vierge, les parfums et toutes les choses ailées.”
(Deșertăciunea puterii absolute) „Și ce i-ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?” Această întrebare retorică mă duce cu gândul la tragicul sfârșit al luceafărului antichității, gloriosul idol al lui Iulius Caesar și al lui Napoleon Bonaparte, inegalabilul Alexandru cel Mare.
Cel care cucerise întreaga lume cunoscută în mai puțin de un sfert de veac, cel care îngenunchease regate falnice și popoare numeroase, cel de-a pururi victorios pe câmpul de luptă, a devenit o palmă de țărână în urma singurei înfrângeri din existența-i legendară, cea împotriva morții.
El, care spulberase forțele unite ale Tebei și Atenei, care îi umilise pe traci, care îi anihilase pe puternicii satrapi persani, el, care îl învinsese pe marele rege Darius și elita sa de nemuritori, el, care mărșăluise cu falangele macedonene pe țărmurile Indusului, nu a putut câștiga duelul cu moartea.
Nașterea sa a fost învăluită într-un nimb de legendă. Se spune că zeița Artemis, neglijând incendiul templului ei majestic din Efes, a participat în persoană la nașterea tânărului Alexandru, despre care se vehicula că se trage, pe linie maternă, din dumnezeiescul Ahile (care urma să-i devină un model de eroism și curaj), iar pe linie paternă din puternicul Heracle. Nu lipseau nici ipotezele conform cărora era însuși fiul nemuritorului Zeus și nu al lui Filip al II-lea. După cucerirea Egiptului, preoții zeului Amon-Ra îl desemnează pe Alexandru ca fiind fiul lui Ra, fiind venerat de toți egiptenii ca un zeu în carne și oase. Gloria lui părea fără sfârșit.
După nenumăratele-i bătălii sângeroase, toți locuitorii imensului său imperiu, care se întindea din Peninsula Balcanică până în India și Afganistan, îl tratau precum un demiurg nepieritor. Când reflectez asupra puterii nemărginite a lui Alexandru cel Mare și asupra imaginii sale de zeitate în ochii supușilor săi, nu pot să nu mă gândesc la ilustrele versuri ale lui Eminescu din Memento Mori: „Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?/ Ar fi fost Dumnezeu însuși, dacă – dacă nu murea.”
Toate jertfele aduse în cinstea lui și toate rugăciunile înălțate în temple nu i-au alinat imensa jale pentru moartea celui mai bun și credincios prieten al său, Hefaistion.
Nesfârșitele bogății ale Siriei și Egiptului nu i-au putut stinge durerea imensă din inimă, tot aurul fostului Imperiu Persan nu i-au putut cumpăra liniștea sufletească, toată acea aură de zeu și gloria-i inerentă nu au putut stăvili suferința-i amarnică provocată de pierderea tovarășului său din copilărie.
Din deșertul Arabiei și până în luxuriantele jungle ale Indiei, nu s-a găsit un leac pentru cel mai omenesc sentiment pe care l-a simțit stăpânul lumii cunoscute când a contemplat înspăimântat trupul neînsuflețit al lui Hefaistion: frica de moarte.
Sfârșitul prietenului său a anticipat, într-o notă tragică, sfârșitul lui Alexandru, care se refugiase în consumul excesiv de alcool și care îngenunchease în fața viciilor și suferinței ca un simplu muritor.
Așteptând iminentul sărut al morții, conducătorul Imperiului Macedonean a oferit unele dintre cele mai înțelepte pilde prin instrucțiunile date pentru înmormântarea sa.
Sarcofagul său a fost purtat pe umeri de cei mai străluciți medici ai imperiului, pentru a demonstra că toată știința pământului nu poate opri moartea.
Drumul până la mormânt a fost pavat cu cantități colosale de aur și pietre prețioase, pentru a ilustra că nu luăm nimic cu noi în viața de apoi.
Iar din sicriul lui Alexandru cel Mare, după propria-i poruncă dată înaintea sfârșitului, brațele-i neînsuflețite i-au fost lăsate să atârne în văzul tuturor, pentru a arăta că venim cu mâna goală în această lume și că tot cu mâna goală o părăsim.
Sic tranzit gloria mundi.
(Simfonia neprihănită a amorului) Când luminile aurii ale astrului ceresc pictează melodios nemărginirea văzduhului de azur, când strălucirea feerică a lunii își revarsă în valuri argintii tainele-i melancolice, gândul meu zboară cu aripi lirice, țesute din visuri și suspine, către un înger. Cunosc dogma ortodoxă, moștenită de la bizantini, conform căreia îngerii nu au gen, dar acest înger enigmatic este prin excelență femeie – și ce femeie!
Candoarea privirii ei angelice destăinuie toate tainele Cerului Empireu. Zâmbetul ei cristalin este un izvor nesecat de lumină și de speranțe amăgitoare. Buzele ei sublime, mai roșii și mai arzătoare decât nimbul sângeriu al amurgului tomnatic, oglindesc în trandafirul lor splendid flacăra mistuitoare a pasiunii. Genele ei întunecate ca onixul acompaniază armonios strălucirea absolutului. Ochii ei dumnezeiești sunt luceferi misterioși ce poartă, în freamătul lor divin, taina paradisului. Ochii ei sunt simfonia neprihănită a amorului.
Pielea ei, mai imaculată și superbă decât marmura de Paros, reflectă prin lucirea-i onirică toată frumusețea neasemuită a lui Venus din Milo. O reflectă? Mai degrabă o umbrește, pentru că nicio zeitate păgână nu se poate ridica la acest nivel de frumusețe. Voluptatea ei veridică nu se limitează doar la armoniosul mozaic al chipului ei, ci emană dumnezeire prin orice gest suav întreprins de făptura-i gingașă. Mai dulce ca mierea și mai amară ca pelinul, ea este crăiasa visului idealist și a zbuciumului lăuntric.
Mai rafinată decât orice muză din antichitate, fiecare unduire molatică a mâinilor ei croșetează în aer giulgiul trandafiriu al dragostei. Fiecare foșnet al rochiei sale reverberează ca o rapsodie a desăvârșirii interioare. Orice sunet adus în existență de baletul grațios al gurii sale capătă profunzimea psalmilor și beatitudinea melodiilor lui Bach. Plutind prin viață cu un farmec mediteranean, ea evocă legende de mult apuse prin orice mișcare a trupului său.
Ambrozia iubirii se revarsă de pe buzele ei. Aurora Boreală e doar o imitație copilărească a strălucirii ochilor ei. Splendoarea ei îmbină farmecul vesperal al neliniștii cu lucida consolare a speranței.
Cununa de dafin a acestei făpturi de basm este o inteligență ascuțită, ce deslușește orice neclaritate întâlnită în cale. Analitică și subtilă, ea află orice sentiment tăinuit în doar câteva clipe, citind sufletele umane precum citeau profeții din vechime misterele stelelor. Frumusețea i se sporește tocmai datorită acestei agerimi minunate a minții și manierelor alese.
Cu un nume aproape identic cu termenul de Cosmos și a cărui semnificație este însuși conceptul de ordine, ea este prin excelență mai presus de haosul existenței pământești, oferind valoare acestei lumi prin simpla ei pogorâre sub chip de muritoare și mai ales, prin lumina angelică a ochilor ei, ce întruchipează simfonia neprihănită a amorului.”
Lectorul de astăzi, dl Alexandru Gabriel Dinu alias Alecsander Dinuenze este o… mirare a timpului. În pragul majoratului se prezintă deja cu două cărți editate: Simfonie lăuntrică (poezie), Ed. Literagraf București, 2024 și Solfegiul desăvârșirii (eseuri și poezie), Ed. Rafet Râmnicu Sărat, 2026.
Cele trei eseuri prezentate astăzi, din cartea recent editată, dovedesc că tânărul autor are talent literar, cunoștințe… vaste în varii domenii și… curajul de a comunica cititorilor, într-un limbaj plastic, argumentele și analizele sale în diverse domenii ale vieții culturale. Cinste lui!
Drum bun în viață! Dumnezeu să te ocrotească!
„Mi-au plăcut eseurile lui Alecsander Dinuenze. Primul eseu, In Vino Veritas, este o frumoasă ilustrare a poveștii vinului, trecută prin propriile simțuri, făcând referire la sensul simbolic pe care îl dă religia creștină, dar și cea islamică.
Al doilea eseu, Deșertăciunea puterii absolute, face să ne gândim la deșertăciunea vieții. Viața este scurtă și trebuie să ne gândim la faptul că oamenii mari ca Alexandru cel Mare, care a cucerit o lume întreagă, fiind învins de moarte a plecat ca un simplu muritor.
Ultimul eseu, Simfonia neprihănită a amorului, este un imn închinat persoanei iubite. Citind acest eseu gândul m-a purtat la Dante și Beatrice, atunci când am găsit următoarea expresie: „…prin lumina angelică a ochilor ei…” Pentru autor, ochii iubitei sunt ca un far călăuzitor în această lume haotică.
Îl felicit pe Alexander și aștept să lanseze această carte!” (Adriana Plugaru)
„Sunt convins că nu întâmplător lectura de azi a fost aleasă din volumul Solfegiul desăvârșirii. Autorul volumului știe că azi 31 ianuarie, dar în anul 1797 s-a născut compozitorul austriac Franz Schubert. Lectorul a adus un omagiu acestui muzician prin lectura din volumul Solfegiul desăvârșirii, al cărui autor este.
Lectorul de azi, tânărul Alecsander Dinuenze, ne-a oferit câteva surprize. Prima surpriză este însăși lectorul! La vârsta de început a majoratului este deja recunoscut ca scriitor…cu două volume editate. Până în prezent cred că nu mai exisă un scriitor, elev de liceu, cu două cărți ca autor! L-a întrecut categoric pe N. Labiș, care s-a născut în satul Mălini, Poiana Mărului, Suceava. Acesta a debutat ca scriitor la 15 ani publicând în ziarul Iașul Nou, însă abia în 1956 apare placheta-postum Primele iubiri.
O altă surpriză o remarc în volumul al doilea editat în 2026, volum care completează pe primul volum Simfonie lăuntrică, volum de poezie! Al doilea volum, Solfegiul desăvârșirii, îmbină poezia cu proza. Ambele volume, împreună, sunt ca un diamant în stare pură! Ele își fac loc în comoara prețioasă a culturii române! Ambele volume sunt inundate de termeni din artă, istorie și mitologie.
În volumul doi, în eseul Deșertăciunea puterii absolute tânărul scriitor prezintă zbuciumul inegalabilului Alexandru cel Mare în fața trupului neînsuflețit al prietenului său Hefaistion. Foarte inspirate sunt epitetele cu care scriitorul îl definește pe Alexandru cel Mare: „…luceafărul antichității, gloriosul idol al lui Iulius Caesar și al lui Napoleon Bonaparte, inegalabilul Alexandru cel Mare… cel de-a pururi victorios pe câmpul de luptă…”
Uriașa personalitate a lui Alexandru cel Mare îl determină pe tânărul nostru coleg să se gândească la Eminescu și la versurile acestuia din Memento Mori: „Ce-i lipsea lui oare-n lume, chiar ca Dumnezeu să fie?/ Ar fi fost Dumnezeu însuși, dacă –dacă nu murea”.
Toate jertfele și toate rugăciunile înălțate în temple nu i-au putut alina imensa jale pentru moartea celui mai bun și credincios prieten. Nesfârșitele bogății și tot aurul Imperiului Persan nu i-au putut stinge durerea sa, nici nu au reușit să-i aducă liniștea sufletească, toată acea aură de zeu și gloria de care se bucura nu au putut stăvili suferința pierderii prietenului din copilărie.
Tânărul prozator punctează un adevăr etern: în tot Imperiul Persan nu s-a găsit un leac pentru cel mai omenesc sentiment simțit de stăpânul lumii: „frica de moarte.” Prozatorul recidivează punctând: „toată știința pământului nu poate opri moartea”. Tânărul talentat scriitor amintește: „Nu luăm nimic cu noi în viața de apoi… venim cu mâna goală în această lume și …tot cu măna goală o părăsim”.
Cu o nuanță mai veselă, chiar umoristică, în proza In Vino Veritas tânărul scriitor prezintă, cum nimeni nu a făcut-o până acum, caracteristicile vinului: „Lecuitor de neliniști, sol al veseliei, orator neasemuit ce plămădește în inimi sămânța curajului și a nebuniei,…deschide orizonturi de aur și azur, în timp ce fredonează un sonet amar”.
Tânărul Dinu, personificând subiectul eseului, prezintă într-un mod propriu calitățile și efectele vinului asupra consumatorului. Scriitorul consideră vinul ca pe un „… înger volatil cu aripi trandafirii…” Foarte frumos și foarte plastic, culoarea rubinică a vinului este o comparație pentru amurgul tomnatic. Tânărul scriitor compară vinul cu: „… senzualitatea unei cadâne orientale; privirile-i angelice sunt dumnezeiesc de dulci uneori, iar alteori nespus de amare și amăgitoare deopotrivă”.
M-au amuzat expresiile: „crame nesfârșite de cerneală ” și „…și-a revărsat armonios aroma în eseul lui Charles Baudelaire, Du vin et du haschisch”. Acest eseu îmi amintește de Păstorel!
Eseul Simfonia neprihănită a amorului dezvăluie o altă latură a talentului scriitoricesc al tânărului nostru coleg. Entuziasmul cu care descrie subiectul lucrării – îngerul-femeie – îl așează pe tânărul cenaclist în rând cu psihologii. Eseul ne convinge că Alecsander Dinuenze este un observator capabil de a sesiza viața sufletească și particularitățile individuale ale oamenilor. Cu multă risipă de epitete și cu amănuntele celui mai îndrăgostit tânăr, scriitorul descrie subiectul lucrării: femeia.
În acest text descopăr expresii nemaifolosite, inventate de tânărul nostru prieten: „astrul ceresc pictează melodios nemărginirea văzduhului de azur,… gândul meu zboară cu aripi lirice”.
Toate femeile îi sunt recunoscătoare lui Dinu când acesta declară: „…nicio zeitate păgână nu se poate ridica la acest nivel de frumusețe. Voluptatea ei… emană dumnezeire, …fiecare unduire molatică a mâinilor ei croșetează în aer giulgiul trandafiriu al dragostei… baletul grațios al gurii sale, ….Aurora boreală e doar o imitație copilărească a strălucirii ochilor ei, … lumina angelică a ochilor ei întruchipează simfonia neprihănită a amorului”.
Felicitări domnule! Îți urez inspirație și la școală și la creație! Și cât mai multe cărți de autor! Să te ajute Dumnezeu să-l depășești pe Nicolae Iorga la numărul de cărți editate!” (Mihai Doina).
„Mi-au plăcut foarte mult eseurile tânărului scriitor. Eseurile sunt niște perle de cugetări filosofice care revarsă lumina cunoașterii asupra cititorului. Tânărul scriitor dovedește prin scrierile sale atât talent scriitoricesc, cât și o deosebită cultură și cunoaștere, în detaliu, a istoriei artelor și literaturii.
Tânărul scriitor Alecsander a prezentat astăzi, în cadrul cenaclului, un solfegiu desăvârșit și poate fi considerat un mare dirijor în cadrul unei orchestre la fel desăvârșite.
Mulțumesc foarte mult pentru tema aleasă spre a fi prezentată în cadrul cenaclului și îl felicit pentru talentul și dedicarea pe desăvârșire în viața literară!” (Adrian Câmpeanu)
„Am văzut crescând florile, m-am bucurat de parfumul și frumusețea lor, am văzut crescând copacii uimindu-mă cu bogăția culorii verzi atât de nuanțată, acum mă bucur văzând cum înflorește tânărul Dinu Alexandru Gabriel, cum intelectul său se îmbogățește în permanență.
Am avut plăcerea să citesc ultima carte a acestuia. Îmbrățișată de coperți încântătoare, am sperat că și cuprinsul său va fi la fel. Nu m-am înșelat. Sunt 161 de gânduri scrise în proză și versuri. La prima vedere tema aleasă pare destul de grea ținând cont de vârsta autorului, dar solfegiile sale nu sunt formate din note, ci din cuvinte. Gândite și așezate în pagină cu un talent pe care mulți nu îl au. Dar Dumnezeu i-a dăruit acest har. Cuvintele sunt alese cu grijă și se supun cuminți autorului. Gândurile sale scrise de multe ori sunt ode adresate frunzelor,Valsul frunzelor desprinse din amurg, vinului-In Vino Veritas-sau cu candoarea vârstei frumuseții feminine – Simfonia neprihănită a amorului. Tânărul autor este cucerit și de Venus-Afrodita.
Având simțul măsurii autorul nu intră în detalii tehnice folosite de Botticelli ci plutește peste tablou și este încântat.
Este interesant cum tânărul autor privește lupta samurailor care folosesc katana, este chiar vrăjit. Aici se vede viitorul bărbat în care se va transforma. Un comentariu reușit este despre Școala din Atena, cred că ar dori să se afle acolo.
Îndrăgostit de Roma îi aduce acesteia omagiile sale în Caput Mundi, Roma Aeterna. Cât optimism are autorul! Credința sa că frumosul este etern aduce încredere, încredere de care este mare nevoie astăzi.
Mă opresc aici recomandând cititorilor să citească și să iubească această carte. Cartea își va alege cititorii. Sunt sigur că peste ani va fi căutată.
Stimate tinere autor, bucură-te că ai așa părinți minunați care îți sunt alături și te ajută să alegi frumusețile din viață. Respect!” (Dan Zanfirescu)
Sâmbătă, 07 februarie 2026, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Adrian Câmpeanu. O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu drag!
A consemnat președintele cenaclului „Alexandru Sihleanu” Vasile Ghinea