de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 30 noiembrie, †) Sf. Ap. Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României; †) Sf. Ier. Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei; Sf. Ier. Frumentie, episcopul Etiopiei, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dl prof. Mihail Constantinescu a lecturat la momentul in memoriam poezia Povești (creație proprie): „La pădure-n Dedulești/ Păsările spun povești./ Cucul cântă-ntr-o poiană/ De Smarandache Agheană.// Mierla spune o poveste/ Manea însă numai este,/ Durerea-și sfâșietoare/ Spune și-o privighetoare.” A continuat cu poezia Noi: „Cântăm cu toți frumos,/ Dar nu este mai prejos,/ Când ne cântă-n primăvară,/ Iar pe strune de chitară/ De se aude în poiană/ Și Smarandache Agheană.// Maestrul din Dedulești,/ Către zările cerești/ A plecat în prag de seară,/ Nu mai cântă din chitară.// Sau poate cântecele acele/ Se aud voioase printre stele/ Și le vor asculta mereu/ Și îngerii lui Dumnezeu.”
A urmat lectorul de serviciu, Alexandru Gabriel Dinu, elev, Liceul Alexandru Vlahuță, cls. a X-a, cu un grupaj de poezii. În timpul lecturii, lectorul a ținut să se audă, în surdină, Valsul primăverii de Frederic Chopin. Vă ofer lectura:
„(Amorul de vară) În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,/ Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,/ Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,/ Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.// Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,/ Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,/ Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe/ Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.// Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,/ În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,/ Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privire,/ Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
(Jertfe de puritate) Scuturându-și penele, peste armonia funerară a lacului însorit,/ Alaiul lebedelor albe își îngână cântecul mâhnirii fugare,/ Plutind melodios ca un miraj lăuntric cu tristețe cernit,/ Lucesc sub argintul lunii ca statui de marmură pe altare.// Se mistuie pe rugul văzduhului nocturn păstrătorii purității,/ Asemenea alungaților de soartă, dau târcoale norilor de atlaz,/ Orice dans sublim al frumuseții este alungat de biciul efemerității,/ Lebedele alunecă prin nori, la fel ca lacrimile-mi pe obraz.// Asprimea inocentă a destinului țese tulburări în orice inimă atentă,/ Nu e vreun admirator al vieții ce să nu cunoască acest truism laic,/ În negura sorții podoabele fericirii părăsesc lumea ajunsă decadentă,/ Lăsând nemărginirea mută să ardă pe rugul blestemului prozaic.// De aceea, suspin în taină, lângă lacul acoperit cu armonia-i funerară,/ Tot ce e mai nobil în această existență se risipește ca lacrimile hoinare,/ Sufletu-mi e sfâșiat asemenea pribegilor îndurerați fără de țară,/ S-a stins speranța iubirii precum viața unei lebede, jertfită pe altare.
(Martirul necuvântător) Helios, coborând din văzduh cu rănile însângerate,/ A poposit pe un arbore cu veșmântul de aramă,/ O ciocârlie rănită își cheamă în ajutor pierdutele surate,/ Dar ele s-au risipit, estompându-se în amurgul de toamnă.// Aripa frântă și-o târăște neputincioasă, ciripind cu greu,/ Încercă să zboare spre cer, spre plaiurile râvnite,/ Dar cade pe rădăcinile copacului, chinuindu-se mereu,/ Să-și biruiască rănile ce-i torturează trupul cu penele-i ruginite.// Necunoscutul martir se jertfește pentru dorința-i mare,/ Sisific încearcă cuprins de neliniști să cutreiere norii,/ Cât de aspră este mâna sorții, buzele ei cât de amare,/ În câtă agonie se mistuie pe acest pământ visătorii!// Viața i se scurge ca nisipul dintr-o clepsidră roasă,/ Helios, de întunecime este încolțit și apoi cade răpus,/ Sărmana ciocârlie mai privește o dată către zarea maiestoasă/ Și apoi se stinge duios, iar sufletul îi zboară spre apus.
(Renegarea unui zâmbet) Pe un iaz plutește nefericirea de smarald,/ Cântecul păsărilor se pierde în zări uitate,/ O floare din apa palidă răsare ca un văl alb,/ Petalele-i cad molatice ca lacrimile deșarte.// Plutesc printre nuferi lacrimi de flori albe,/ Se risipesc printre unduirea tristă de vise,/ Mai aruncă peste maluri fantasme dalbe,/ Apoi în adâncuri își pierd lucirile aprinse.// Mă ispitește un zâmbet sub tăcerea suavă a serii,/ Iar ochii mei se pierd prin himerele din crâng,/ Dar zâmbetele nu pot răsări peste cadavrul verii,/ Nici peste florile ce printre nuferii molatici plâng.
(Elogiul suferinței) Fantasmă ce înalți sufletele demne de veșnicie,/ Parfumul tău nu ți-l răspândi nărilor nevrednice,/ Căci miresmele tale le pot amurgi semințele de bucurie,/ Ce în solul mediocrității spirituale înfloresc temeinice.// Cel ce spre nemărginiri de azur și-a îndrumat visarea,/ Nu-l scuti de ambigua ta măiestrie ce pulsează mistuitor,/ Tu, lotus cu petale de lacrimi, nu îți conteni chemarea,/ Lasă-l să treacă de petale ca să atingă absolutul îmbietor.// Nectarul tău dăruiește-l geniilor acestei lumi trecătoare,/ Deschide-le poarta către eternitate, fii tu cheia lor din suspine,/ Dar celor mulțumiți cu sine, cripte neînsuflețite de visare,/ Nu le cerni pe conștiință aromele tale, pentru ei sunt prea fine.
(Spovedania unui suflet vrăjit) Nimfă vicleană, splendidă vrăjitoare din apusa Eladă,/ Cu firul destinului meu te joci mai iscusită decât cele trei ursitoare,/ Degetele tale îl pot rupe, de-l răsucesc cu dorința de sfadă,/ Cât de fragilă e viața unui om, când dragostea croșetează cu ardoare.// Pasul tău, serenadă înfloritoare de duioșie e pentru urechile mele,/ Ești o prădătoare suavă, ce știi cum să îți întinzi letalele capcane,/ Glasul ți-e asemenea cântecelor sirenelor ce întinseră ispite grele,/ Lui Odiseu care prin chinuri nerostite, nu căzuse pradă vocilor diafane.// Spre moarte și renaștere mă va duce simfonia ta iscusită,/ Inima mea e un instrument ale cărui coarde le poți rupe ușor,/ Dar tu, crăiasă misterioasă, ești o cântăreață neasemuită,/ Căci faci coardele să vibreze într-un vis seducător de amor.// Nemărginirea din ochii tăi mă face să rătăcesc în abisuri de lumină,/ Dar buzele tale îmi rată poteca către3 beatitudinea traiului omenesc./ Moartea devine o îndepărtată nălucire, când tu, nemuritoare regină,/ Lucești ca un înger cu aripi de zâmbete sub un nimb nepământesc.
(Pe mormântu-ți amintirile fug, picurând durere) Lumina lăptoasă a lunii se cerne liniștită,/ Pe mormântu-ți amintirile fug, picurând durere,/ Vechiul cântec nu ți-l mai cântă nicio ființă iubită,/ Cântecul lui Omar Khayam l-a scris pe o adiere.// Tu însă nu regreți, nu te jelești și nu strigi,/ Toate au trecut ca floarea spulberată,/ Dar știi că vestejit de-al iernii tale frig,/ Nu vei mai gusta aroma vieții niciodată.// Cândva pe cârlionții zilelor senine,/ Tu rătăceai spre un trai curat ori strâmb,/ Acum nu mai ai niciun prieten ce pentru tine,/ Să îți ascută cuțitul scos din carâmb.// Pe Blok și Briusov, de mult i-ai întrecut/ Și mulți din tine și-au făcut smeriți un țel,/ Dar zările după moartea ta la fel s-au petrecut/ Și clipele de atunci au izbucnit la fel.// Mi-ai fost ca un părinte grijuliu și iubitor,/ Ce nu de trup, ci de suflet grijă ai avut mereu./ Tu mi-ai grăit în nopțile înțesate de lacrimi și dor,/ Ghidându-mă către al creației pure, singuratic zeu.// Inimii mele tu i-ai destăinuit tainele dansului fericirii,/ Acum o balerină pășește printre osândele lumii./ Versul tău plin de eter a fost azurul pur al nemărginirii,/ Iar mesajul tău sublim e ca nectarul oniric al spumii.// În acest ceas târziu de noapte, când crivățul e mut,/ Căci a lui cântare a secat printre beznele nopții,/ Aștern pe foaie aceste stihuri cu chipul abătut,/ Dar care îți păstrează amintirea în negura sorții.// Iartă-mi, rogu-te, stângăcia cuvintelor mele molatice,/ Căci nu mi-a fost scris să am a ta grație suavă,/ Ce printre stelele ce linișteau caznele vieții singuratice,/ Și-a zidit un palat unde se scaldă în slavă.// Peste statuia ta umbre lăuntrice își întind gheara,/ Tu ai născocit mari planuri și mari idei,/ Ai fost un ștrengar și un poet înflăcărat în țară,/ Ce o stăpâneau scârbavnici, prefăcuți și mari mișei.// Sălbaticul cântec al iernii oare te doare?/ Tu stai solitar, sub zăpezi, sub ani, sub vânt,/ Oare încă zâmbești cu nepăsare,/ Amintindu-ți arta cea mai înaltă de pe pământ?/ După atâtea veacuri, stinsă-i acea vreme,/ Îți amintești, totuși, de mănunchiul zilelor de ieri?/ Spre țărmul eternității, neliniștitele-ți poeme/ Vâslesc, iar în interiorul lor clocotesc năvalnice puteri.// Atât de multe gânduri, maestre ai ursit,/ Cu pana destinului ai scris atâtea cântece visate/ Și sub pământul trist, sper că privești lumea fericit,/ Lumea în care ai respirat și ai trăit de toate.”
Ținând cont de ceea ce a prezentat astăzi lectorul de serviciu, elevul din cls. a X-a, Alexandru Gabriel Dinu și coroborând cu vârsta lui, pot spune, cu mâna pe inimă: promite. Se pare că și-a descoperit talentul, rămâne să-l cultive. Să „ia lecții” și de la Nichita Stănescu. Timpul îmi va da dreptate… sau nu. Totul depinde de el. Felicitări și îl așteptăm la o nouă lectură!
„Tânărul Alexandru Gabriel Dinu autor al unui volum recent apărut, a venit astăzi în fața noastră, în cadrul ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu, cu o primă lectură constituită din șapte poezii extrase din volumul amintit Simfonie lăuntrică, Ed. Literagraf, 2024. Ținând cont de aceste lucruri, atât poeziile, cât și stilul lectorului îmi sunt deja cunoscute. Mărturisesc că nu sunt de acord cu toate ideile ce pot reieși din poeziile volumului, dar nici nu trebuie să fiu de acord/ Într-o poezie autorul își exprimă propriile idei și trăiri. Ceea ce ne interesează este modalitatea prin care sunt exprimate aceste idei și trăiri. Poeziile prezentate și cele amintite în volumul lansat sunt poezii de calitate. Cele șapte prezentate astăzi sunt marcate în special de tema dragostei. În unele dintre acestea adresarea este la persoana a doua. Anumite referiri la figuri mitologice și la unii scriitori, arată faptul că autorul are câteva lecturi. Prin urmare consider că este pe drumul bun și-mi doresc, ca pe viitor, să publice un nou volum cu poezii și mai bune. Felicitări!” (Cristi Rusin)
„Poezia nu înseamnă neapărat metaforă, comparație, personificare și alte figuri de stil, fiind o creație configurată de un set de principii estetice precum: unitate ideatic vizionată și stilistică, coerența, autenticitatea. Este o poezie a cunoașterii, care reflectă raportul autorului cu lumea înconjurătoare. Poeziile prezentate pot fi privite ca niște confesiuni pe care poetul ni le face nouă, auditorilor și mai pot fi considerate dialoguri în stil platonician. Este o poezie tradițională, care nu iese din tiparele poeziei clasice, remarcabilă prin ceea ce comunică. Autorul ne invită în universul propriei sale existențe. Sigur că autorul pornește de la cunoașterea marilor creatori ai literaturii europene și nu numai. Aceste poezii au spiritul și glasul lor propriu, inconfundabil. Tocmai în aceasta constă noutatea creației lectorului, care lucrează în spiritul poeziei, care diversifică și îmbogățește poezia. Limbajul folosit este foarte apropiat de cel colocvial, așa cum întâlnim în poezia postmodernă, după 2008 încoace. Eu cred că autorul a descoperit calea spre o realizare fericită a propriei creații. Îi doresc succes!” (Mihail Constantinescu)
„La prima vedere poeziile tânărului poet sunt interesante. Încercând să le citesc cu atenție, observ că ars poetica de multe ori este lăsată la parte. Îi recomand să fie atent la numărul de silabe dintr-un vers și la silabele celorlalte versuri. De multe ori subiectul sau tema unei poezii, care poate fi foarte interesantă, se dizolvă pe parcurs, așa cum esența se diluează. Versurile, cred, că sunt scrise pentru viitor, deoarece subiectele atinse, nu pot fi înțelese de foarte mulți cititori, mai ales de junii cititori. Poeziile puteau fi scrise și într-un ton vesel, fără atâta tristețe. Tinere domn, să nu te superi de ce ți-am spus! Să fii sănătos! Baftă!” (Dan Zanfirescu)
„Pornind de la versul „Inima mea e un instrument ale cărui coarde le poți rupe ușor”din poezia Spovedania unui suflet vrăjit, putem descoperi un suflet plin de sensibilitate, care ne poartă într-un univers pe care și noi l-am vizitat în trecut. Cu toții am experimentat momentul de eternitate al unei clipe de iubire. Îl sfătuiesc să scrie mai concis și cred că este pregătit să citească Nichita Stănescu.” (Ștefania Selegian)
Sâmbătă, 07 decembrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Mihail Constantinescu. Vă așteptăm, cu drag!