de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 28 septembrie, † Sf. Cuv. Hariton Mărturisitorul; Sf. Proroc Baruth; Sf. Cuv. Neofit Zăvorâtorul din Cipru, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dl Mihail Constantinescu a recitat poezia Domnului prof. Mircescu Ioan: „Trece-ncet pe sub stejar/ Cu pas măsurat și rar/ Purtând catalogu-n mână,/ Domnul de limba română./ Cu măreața lui făptură/ Și atletică alură/ Pe lângă Constantinescu/ Domnul profesor Mircescu./ Timpul nu trece-n zadar/ Așa profesor mai rar:/ Văd clopoțelul sună/ Și pe copii îi adună,/ Iar la ora de română/ Și azi la literatură,/ O fantastică lectură/ C-un maestru care știe/ S-o preschimbe în magie.”
A urmat lectorul de serviciu, dl Mihail Constantinescu, care a prezentat cinci legende culese și prelucrate de dumnealui: Legenda Râmnicului, a Muntelui Furu și a Mesei lui Bucur, La Talieni, Lacul cu ghiocei, Malul Roșu și La Săritoare. Vă ofer lectura:
„(Legenda Râmnicului, a muntelui Furu și a Mesei lui Bucur) Pe vremea când peste țară stăpâneau liniștea și înțelegerea, când soarele strălucea vesel, iar oamenii trăiau liniștiți în obștile lor, pe când bunătatea, răbdarea, înțelegerea și îngăduința erau legile după care se conduceau cu toții, undeva, aproape de izvoarele unui râu, trăia un voinic pe nume Bucur.
Flăcăul neavând pe nimeni, păștea oile oamenilor. El colinda pădurile și se oprea prin poieni cântând din fluier așa de frumos că toată firea îl aștepta fermecată. Tăietorii de lemne, fetele, copiii, toți îl ascultau vrăjiți. Strașnicul cântăreț se întrecea cu păsările pădurii.
Stâna era așezată la poalele unei stânci, care în partea de sus era ca o masă. Aici poposea voinicul hrănindu-se ca păsările cerului. Mulți l-ar fi văzut de ginere, dar el își vedea nestingherit de treabă. Era mulțumit să cutreiere pădurile, să-și ostoiască setea cu apa limpede a izvoarelor, nevăzând că cineva îl urmărea cu ochi de iscoadă. Ceva se întâmplase cu dânsul pentru că inima-i tânjea. Cântările lui erau tot mai triste, tânguirea fluierului spunea ceva. Seara se lăsa peste fire, câinii se nelinișteau simțind poate apropierea unui duh.
Într-o zi, pe când flăcăul purta oile într-un colț tainic al muntelui, acesta cânta din fluier nevăzând cine se apropia de dânsul. Părea o nălucire, ceva între omenesc și Dumnezeiesc. Bucur își dădu seama că nu e lucru curat și privind, încremeni. Uimirea îi spori când văzu să nălucirea vine spre el. Se frecă la ochi și își mușcă degetul mic nevenindu-i să-și creadă ochilor. Ochii li se întâlniră și se căutară unii pe alții cu nesaț, iar flăcăul era fermecat de strălucirile și de tainele lor. Trecură așa minute în șir, timpul încremeni ca și soarele și vântul, care nici nu mai mișca ramurile copacilor, iar păsările își încetară trilurile. Oile încremeniseră și ele, aidoma celorlalte vietăți din ograda stânei. Fiecare ar fi vrut să spună ceva, dar pe buzele lor nu înfloresc decât un zâmbet, iar în ochi bucuria de a se cunoaște.
Și de atunci, zilele își urmară alt curs, precum clipele. El îi cânta și ea îl asculta. Oile își vedeau de păscut, câinii de păzit, nimic și nimeni nu iar fi despărțit. Soarele strălucea mai tare, iar frunzele copacilor foșneau mai puternic, luna se aprindea pe cer mai dureros, răscolindu-ți parcă sufletul, scormonindu-ți cugetul și amețindu-te ca-ntr-o vrajă de demult.
Cei doi ar fi rămas de atunci împreună, dacă anumite întâmplări nu ar fi pus capăt oricărei legături. Dar însoțirea lor nu ar fi fost pe plcul duhului acestor munți, pentru că nicio zână, gândea duhul, nu trebuie să-și îndrepte privirile spre astfel de lucruri. Pentru el, ciobanul era un muritor ca oricare altul, pe care nu-l înțelegea. „O zână a îndrăgit un muritor…”, își zicea duhul.
– La ce te gândești?o întreba Bucur.
– La nimic, zise ea cu o umbră de mâhnire. S-ar putea că…
– S-ar putea? Ce? întrebă el.
Dar ea nu-și mai continuă zisele.
Pus pe răutăți, duhul trimise un lup să sfâșie oile și îi încurcă drumurile ciobanului, pentru a se rătăci. Într-o noapte îi trimise un puhoi, care-l duse hăt-hăt. A doua zi, zâna îl căută zadarnic și negăsindu-l, plânse, plânse până ce din lacrimile ei apăru un râu, la fel de sărat și de amar ca plânsul ei – râul Râmnic, care izvorăște din muntele unde i s-s furat iubirea –muntele Furu, lângă stânca unde Bucur își mânca merindele. Stâna se numește de atunci Masa lui Bucur.”
„(La Talieni) Pe vremea când drumurile nu erau străbătute decât de picioarele neobosite ale călătorilor sau de copitele cailor, când pe la Hanul Grecilor își făcea cheful voinicul de Costică Barnea, undeva, pe Valea Slănicului, deasupra Jgheabului, între Balta și Trestioara, spre Grunj, pe platoul căruia i se spunea al Meledicului, unde vara se face un fel de serbare câmpenească, un boier găsi ocale de a-și ridica un castel cum altul n-a fost nicăieri.
Bănet avea destul, slavă Domnului! Îi mai trebuiau meșteri. Zis și făcut. A tocmit niște talieni, cărora le-a cerut să-i zidească și să-i împlinească visul.
Mai marele zidarilor se numea Guissepe di Masa. Era un om priceput nu numai la înălțatul clădirilor, dar și la zidirea prieteniilor. Așa că, în foarte scurt timp, Guissepe își făcu o mulțime de prieteni, care văzându-l om de ispravă, se întrecură în a-și etala bogățiile și a-i face oferta de căsătorie.
Așa că, talianul se văzu un mare gospodar al satului, căsătorindu-se cu fiica unui țăran bogat. Urmașilor săi, localnicii le-au zis Masă, schimbându-i-l pe „a” final în „ă”, iar locului unde ei li-au ridicat gospodăriile, i-au spus La Talieni.”
„(Lacul cu ghiocei) –Unde-ai plecat pe astfel de vreme? o întrebă pe o fată un tânăr chipeș, îmbrăcat în straie populare.
– Unde să plec? îi răspunse biata de ea. După ghiocei.
– După ghiocei?
Venea dinspre Bisoca. Coborâse spre Lacuri, iar de acolo o luă pe o potecă ce ducea spre un perete stâncos, Peretele Găvanului. Sub el era ceva ca un lac.
– Privește, o invită același tânăr.
– Ce de ghiocei! Strigă bucuroasă fata. Cine ești tu, flăcăule?
– Eu sunt Mărțișor și printre darurile pe care le ofer frumoaselor fete se numără și ghioceii.
Fata porni mai departe și chiar reuși să se întoarcă în Bisoca. Ea le povesti și altora unde și cum găsise ghioceii. Lacului i se apune de atunci Lacul cu ghiocei.”
„(Malul Roșu) –Vin tătarii! Se auzi clar, până la ele, îngrozitoare veste.
Sătenii, care mai de care, cu copii, cu bătrâni, cu cățel și cu purcel, o rupseră la fugă.
– Ce ne facem acum? Se întrebară niște biete fete.
O rupseră la fugă, urmărite de năvălitori. Fugeau mâncând pământul, încotro vedeau cu ochii, dezorientate, speriate. Se aflau acum pe ceea ce, în limbajul oamenilor de la munte, se cheamă plai, un platou pe vârful unui deal sau munte.
– Acu’ ne-ajung, își spuneau sărmanele, neștiind ce să mai facă, pe unde să o
ia și nevăzând ceea ce urma de fapt.
Erau la un mal abrupt. Jos era râul Slănic, iar pe peretele stâncos erau arbuști. Se prăbușiseră peste stâncile pe care sângele lor le înroși. Acestui tărâm al disperării, acestui mal, i se spune acum Malul Roșu.”
„(La Săritoare) Soarele se ridicase de mult în mijlocul tăriei, poleind totul într-o lumină cu nobile sclipiri. Omul urca din greu pintenul de deal pe care n-a avut cum să-l evite. Drumul său ducea pe acolo, așa că, mai ținându-se de un brad, mai izbindu-se de o piatră, mai agățându-se de cine știe ce pârghie, ajunse la un loc de unde drumul i se păru mai accesibil.
De acum putea răsufla ușurat. Scăpase de greul drumului. Îi mai rămăseseră câțiva kilometri. Ajunsese aproape de locul unde râul clocotea printre stânci, de pe care ți-era frică să privești, pentru că te cuprindea o amețeală. Locul pe unde mergea nu mai era o potecă printre pledul de frunze, ci o masă de piatră netedă pe care nu creștea nimic.
Se așeză să se odihnească un pic, să-și tragă sufletul, deoarece îl trecuseră nădușelile. Căldura ajungea până la el. Îi era bine. Liniștea îl cuprindea încetul cu încetul, când de undeva, dintr-o scobitură a stâncii, răsări pe neașteptate un punct mic și negru, care creștea din ce în ce, dezvăluind capul unui șarpe cu gura căscată.
Zărindu-l pe călător, șarpele se îndreptă spre picioarele lui. Când drumețul simți acea atingere, aproape că îngheță, dar își reveni într-o clipă și o rupse la fugă nemaizărind altceva decât spectrul care-l urmărea. Fugea disperat, căutând scăpare, dar scăparea nu se ivea de nicăieri. Încă un pic și șapele l-ar fi ajuns , dacă în fața lui n-ar fi fost un fel de culoar săpat de apă în calcar, lat de vreo doi metri, dacă nu mai mult, pe care bietul om, luând o decizie disperată, l-a sărit, ajungând cu bine de cealaltă parte. Șarpele nu-l mai putu ajunge.
Acest loc al salvării sale primi de atunci numele de La Săritoare.”
Dl prof Mihail Constantinescu, lectorul de astăzi, s-a situat între creație și adevăr literar, și atmosfera plăcută creată de lectură. Îi mulțumim, în mod deosebit, pentru munca de promovare a legendelor românești din fostul spațiu al Județului Râmnicu Sărat și îl așteptăm cu alte lecturi. Îi dorim sănătate și spor la scris!
„Lectorul de astăzi, dl prof. Mihail Constantinescu, s-a remarcat, de fiecare dată, prin dragostea sa pentru legende, basme și povestiri. În ciuda faptului că ne aflăm în sala de ședințe a Cenaclului Alexandru Sihleanu din cadrul Centrului Cultural Florica Cristoforeanu, m-am simțit ca la Hanul Ancuței. Ne-au fost prezentate cinci legende culese și prelucrate de dumnealui, toate făcând trimitere la anumite locuri din zona fostului județ Râmnicu Sărat. Valoarea materialului prezentat capătă o dimensiune nostalgică pentru lector, ținând cont de faptul că aceste locuri sunt legate de perioada activității sale didactice.. Mi-au plăcut materialele prezentate și îl așteptăm și cu alte lecturi. Astfel de texte, din punctul meu de vedere, sunt mai mult decât binevenite.” (Cristi Rusin)
„Fiind un împătimit al drumețiilor și excursiilor în zona de curbură a Carpaților, lectorul de astăzi, dl prof. Mihail Constantinescu ne-a lecturat legende culese și prelucrate de dumnealui cu ocazia acestor drumeții. Legendele toponimice pe care le-a lecturat, dau o explicație aproape reală acestor locuri despre care se vorbește: Malul Roșu, La Săritoare, Lacul cu ghiocei, Legenda râului Râmnic. Aceste legende ne întăresc curiozitatea de a merge și vizita aceste locuri de poveste. Micile lucrări literare pe care le-am audiat astăzi le putem considera o punte între folclorul românesc (literatura populară) și literatura cultă. Felicitări domnului lector!” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
„Astăzi, în mijlocul nostru, avem un căutător de aur. Nu folosește lopata, târnăcopul sau ciurul. Dumnealui folosește creionul și hârtia. Așa descoperă dumnealui aurul nostru din vremea dacilor. Materialele prezentate de dumnealui sunt plăcute și le-am ascultat cu atenție. Astăzi dl prof Mihail Constantinescu a fost și un vrăjitor. A reușit să mă trimită în copilărie și să văd cu ochii minții imaginile așternute pe hârtie. Mi-a plăcut și tonul vocii cu care au fost citite materialele. În anumite momente inflexiunea vocii dădea viață legendelor. Dle profesor, vă aștept cu alte materiale cu care să mă aduceți din copilărie, acum, la vârsta senectuții! Vă mulțumesc!” (Dan Zanfirescu)
„Mi-a plăcut în mod deosebit omagiul adus profesorului Mircescu Ioan, care pentru scurtă vreme a predat și la clasa noastră. Este o dovadă de prețuire și de duioasă aducere aminte. Cât privește legendele, am rămas încântată de stilul clar în care sunt expuse. Legendele pleacă de la un prag al realității și de la povestirile orale ale localnicilor. Domnul profesor a fost un călător pe meleaguri de munte transmițând cu succes impresiile sale de călătorie. Felicitări, sănătate, să mai vină la cenaclu cu alte creații!” (Georgeta Iuga)
„În primul rând, îmi aduc aminte de partea copilăriei mele. Părinții mei nu au vrut să cumpere televizor, pentru a nu fi abătut de la învățat. Atunci, una din sursele care au contribuit la formarea mea, au fost: Legendele și basmele românilor, Ghicitori și proverburi (1872), ale lui Petre Ispirescu, precum Legendele Olimpului, cu capitolele Zeii și Eroii, scrie de Alexandru Mitru. Nu-mi dădeam seama, pe atunci, că era o modalitate de formare a caracterului și de sinteză a unor modele. Legendele citite astăzi de lectorul de serviciu mi-au readus amintiri frumoase dintr-o copilărie de neuitat. Pentru acest lucru mulțumesc din suflet lectorului care a avut ideea de a prezenta legende legate de zonele noastre megieșe!” (Mircea Mocanu)
Sâmbătă, 05 octombrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Mircea Mocanu. Vă așteptăm, cu drag!