Sâmbătă, 25 ianuarie, †) Sf. Ier. Grigorie Teologul, arhiepiscopul Constantinopolului, †) Sf. Ier. Bretanion, episcopul Tomisului, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dna prof. Aneta Țâru Dumitreșteanu a lecturat la momentul în memoriam poezia Scrisoare deschisă lui Mihai Eminescu din volumul Frunze de dor, Ed. Salonul literar, 2018:
Dl col. Mihai Doina a lecturat la momentul in memoriam eseul Unirea din anul 1859: „Voi prezenta poezia Pilda lui Moș Ion Roată, autor ing. Ovidiu Țuțuianu (din Suplimentul literar al revistei Universul ingineresc, anul 7, nr.24, 2019, editată de Cercul scriitorilor ingineri din AGIR – București). Sfătosul Creangă ne-a lăsat ca știre/ O minunată pildă-n povestire,/ Cum la țărani se dovedea simțirea/ Când la români se pregătea Unirea.// Aduși la Iași din ea, Moldova mumă,/ Erau de fapt a țărănimii „spumă”,/ Ce fost-a adunată la o sfadă,/ Purtând „îmbrăcăminte de paradă”.// Iar un boier mai priceput la vorbă/ Le-a explicat „pe sunete de teorbă”/ De ce așteaptă frați români Unirea/ La nord și sud de Milcov – împlinirea!// În cei prezenți la adunarea toată/ Se mai afla și moșul Ion Roată./ Când puse „vorbitorul” întrebarea:/ „E lămurit-acuma adunarea?”// Răspunse singur moșul că: „Nu-i clară/ Povestea cu unirea cea de țară!”/ Atunci boierașul – „om didactic”/ Dădu în curte un exemplu practic.// Și îi ceru lui Roată să ridice/ Un bolovan imens de pe colnice./ E clar că moșul nu putu s-o facă/ Și-atunci se aplică sistemul „clacă”.// Iar piatra fuse-acum deplasată/ Prin uniunea astfel demonstrată;/ Dar moșul mai făcu o precizare:/ „Boierul nu avu participare!”// Așa că dragii mei chiar și acum,/ Când de unire se vorbește-ntruna,/ (Desigur de unirea cu Moldova,)/ Puțini cu fapta, prea mulți cu…„voroava”!
Ideea unirii tuturor provinciilor locuite în majoritate de români are rădăcini istorice. Marii voievozi ai Moldovei, Transilvaniei și Munteniei au încercat să unească cele trei state surori. Înainte de toate, ceea ce a stat la baza constituirii frontului comun al Țărilor Române, îndreptat împotriva expansiunii otomane, este conștiința originii comune și interesul politic comun: apărarea independenței!
Încercări de unire și refacerea unității străbune: (telegrafic)
– anul 839 – Menumorut;
– 1330 – Basarab I;
– 1457-1504 – Ștefan cel Mare;
– 1600-1601 – Mihai Viteazul;
– 1658-1659 – Mihnea III
– 1784 – Horea „rex Daciae”;
– 1808 – Ipsilante: regatul Daciei era compus din Moldova, Țara Românească și Serbia;
– 1821 – răscoala lui Tudor Vladimirescu; însă imperiile vecine se opun și reîntregirea se năruie (doar pentru un moment!)
Unirea din 1859 a fost Unirea de bază ,pentru că a permis crearea în 1862 a Statului unitar modern, numit România. Prin Constituția din 1 iulie 1866 Principatele Române încep să se numească România.”
A continuat lectorul de serviciu dna prof. Aneta Țâru Dumitreșteanu, cu un capitol intitulat Prima întâlnire, dintr-un roman în lucru, al cărui titlu nu este încă fixat. Vă ofer lectura:
„Ileana, a rămas pe loc, uimită, zăpăcită și l-a urmărit cu privirea până a dat colțul spre casa de unde tocmai plecase și ea. A ajuns acasă și-a îmbrățișat băiatul care o aștepta la poartă și-a schimbat hainele și s-a pus pe treabă, că doar la casa morarului e tare multă treabă. A pregătit masa de seară, a mai stat la vorbă cu mama ei despre înmormântare și apoi s-au retras fiecare la culcare, că ziua a fost lungă și grea. Băiatul a adormit repede, Ileana urmărea ceasul deșteptător de pe masă, iar gândurile îi alergau nebune când în trecut, când revenind în prezent… Ceasul bătu ora 10. Sări ca arsă, își aruncă pe umeri un șal ce-l avea la îndemână, ieși tiptil pe poarta lăsată deschisă anume și dispăru în noapte, care abia se lăsase peste satul adormit după o zi așa de tumultoasă. Știa o potecă, o scurtătură, ce ducea la lacul Eminovicilor, așa că în câteva minute fu acolo și în lumina lunii ce bătea în undele lacului îl zări pe Mihai rezemat de o salcie pletoasă ce străjuia partea de miază-noapte a lacului. Cum o văzu îi ieși în întâmpinare o luă de mână și o trase sub perdeaua verde și deasă a salciei.
– Draga mea, zise el, mi s-a părut o veșnicie cele câteva minute cât te-am așteptat, trebuie să-ți mărturisesc, că de azi înainte, chipul și ființa ta mă vor însoți oriunde voi merge și mă vor chema mereu aici, deoarece suferința prin care trec azi și problemele mele de la Iași, simt cum se micșorează ca intensitate, datorită ochilor tăi frumoși, care mă fascinează. Cineva din străfundul meu îmi spune că tu ești iubirea mea, trupul și sufletul mi te dorește încât simt că inimile noastre deja plutesc împreună spre marea iubire …și o cuprinse în brațele-i tinere… O acoperi de sărutări, că biata Ileana, ființă fără noroc, nu se opuse, căci singură, în durerea ei nici nu realiza ce i se întâmplă. Tresărind la realitate, strângându-l de mâini îi spuse:
– Dragă Mihai, tu ai plecat într-o altă lume, unde meriți să fii, unde și-au dorit părinții tăi să fii, vei ajunge departe, spre mândria familiei tale și a românilor, eu sunt o fată simplă, crescută aici în rosturile vieții de la țară și aici voi rămâne, nu se poate să-ți încurc drumul… Ai tu femei de teapa ta pe acolo pe unde ești, nu trebuie să râvnești la mine …, acum, hai să plecăm, căci ispita nopții să nu ne ducă pe unde nu trebuie…apoi azi am îngropat-o pe conița Ralu și e păcat… Auzind pomenit numele mamei lui, Mihai și-a desprins mâinile, a oftat și a zis:
– Da, Ileana, e ziua cea mai tristă din viața mea, ai dreptate, mă retrag, dar nu vreau să plec, fără să te mai văd, m-am îndrăgostit de tine și nu mă interesează cine ești tu și cine sunt eu, iubirea nu judecă astea, înțelegi? Mâine, după prânz voi fi la mormântul mamei, vino și tu, te rog! și au plecat ținându-se de mână până la poarta fetei. I-a sărutat mâinile și s-a întors acasă. Toți, ai lui dormeau, doar Hanrieta, aștepta întoarcerea fratelui ei drag, uitându-se spre poartă, de după perdeaua trasă din camera ei, de unde știa că va veni… După ce l-a văzut cum a intrat în camera lui, s-a culcat și ea, nu înainte de a-și face rugăciunea de seară.
Hanrieta o îndrăgea atât de mult pe Ileana, că, chiar s-a bucurat, văzând cum fratele ei o caută, o îndrăgește. Își zicea în gând „o să vină mai des acasă, dacă o iubește pe Ileana” și așa a fost o perioadă bună. La pomana de trei zile, Mihai era mereu pe lângă Ileana și Hanrieta, oferindu-și serviciile, urmărind pregătirile la care erau toți antrenați, fără ca cineva să ia în seamă că ceva se întâmpla acolo. În acea seară, sub salcia de lângă lac, Mihai i-a demonstrat acestei tinere nefericite, ce este iubirea adevărată, pornită din sufletul lui plin de noblețe…
Cei doi au stat așa până târziu, în noapte, șoptindu-i versuri de iubire, ce atunci le-a făcut „Surâde-mi, hai cu gura ta fierbinte,/ cuvinte pline de-nțeles și dor,/ tu, înger blond cu ochii plini de lacrimi,/ trimis din cer, iubire să-mi mângâi!” Mihai era atât de pătruns de fiorul dragostei că nici nu simțea ce se întâmplă. Plutea. Într-un târziu. Ileana l-a îmbrățișat și ea și și-a pus capul pe pieptul lui. Lacrimile, ce i-au invadat trupul l-a trezit pe Mihai la realitate. Iubea pe fata morarului, care va suferi pentru el mai târziu. N-a îndrăznit s-o întrebe de ce plânge, ar fi fost inutil. Știau amândoi răspunsul. I-a șters lacrimile cu eșarfa lui, i-a luat capul în mâini și a zis:
-Ești cel mai curat suflet de femeie pe care l-am cunoscut! Te iubesc, Ileana!
Ileana l-a sărutat cu patimă pe ochii negri și i-a răspuns:
-Ce greșeală face Dumnezeu cu noi, Mihăiță! Viața ne va despărți ai să vezi! Și eu voi rămâne mai nenorocită decât sunt… și așa a fost. S-a întors la Iași Mihai, și, cu sufletul sfârtecat de durere și, gândind la mama lui pe care știa că nu o va mai găsi niciodată, pe marginea unui manuscris, a notat următoarele versuri:
„Și totuși când pe dânsa cu țărână a acoperit-o,/ Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă/ Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă./ Când clopotul sunat-a, plângea a lui aramă/ Și rătăcit, la munte strigat-am: unde ești mamă?/ Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu/ Din ochii mei nevrednici, pe negrul ei sicriu./ Nu știam cu mine cum o să rămână/ În lume atât de singur și-atâta de străin…”
Nu mai era la bibliotecă… Îl dăduse afară și Maiorescu îl propusese pe 15 iunie inspector școlar în județele Vaslui și Bârlad, slujbă pe care și-a îndeplinit-o cu seriozitate. Colinda pe la toate școlile, urmărind cum merg treburile în școlile din această parte a țării, dar în drumurile sale, gândurile îi zburau la Ipotești, se vedea îmbrățișat cu drăguța de Ileana sub bolta stejarilor bătrâni în adâncurile pădurii, culcați în covorul de iarbă moașe, ațipind cu cântecul minunat al unei privighetori îngânat de dezmierdările Cosânzenei lui. Când revenea la ziar, uita câteva clipe unde e și-și lăsa fruntea pe masă trăind clipa.
Când se întorcea noaptea târziu în camera sa, gândul îi zbura la blondina cu ochi albaștri de la Ipotești, care probabil nu dormea nici ea… Frânt de oboseală adormea. Se visa alături de ea sub salcia de pe malul lacului. După câteva zile îi scrie Hanrietei o scrisoare. În același plic, Hanrieta descoperă și următoarea scrisorică. Îi vorbise Mihai le despărțire, despre asta, așa că a dat fuga și i-a dus-o Ilenei.
„Dulcea mea amică,
Prin aceste rânduri țin să-ți mulțumesc pentru fericirea ce mi-ai dat. sunt tare ocupat, dar să știi, tu ești printre hârtiile mele. Te văd mereu aceeași frumoasă, sprintenă, cu pletele blonde-n vânt. Abia aștept să hoinărim o noapte pe cărările iubirii, printre teii și plopii din vale, de pe aleea lacului…
Te îmbrățișez, al tău Mihăiță!”
După două zile Ileana îi aduce și ea o mică scrisorică, pe care Hanrieta o pune alături de a ei și trimite plicul la Iași.
Când a revenit acasă pentru pomana de patruzeci de zile, în jur de 1 octombrie, după ce a trecut pe la cimitir și a aprins o lumânare mamei lui, s-a dus la fata morarului. Au colindat pădurea din apropiere, de unde s-au întors cu brațele pline de flori. A luat Ileana o cofiță sculptată de un meșter de pe acolo și au pus în ea florile. Au rămas mult timp amândoi îngenuncheați în fața crucii Ralucăi. Au plâns, iar Mihai a rugat-o pe Ileana ca în fiecare săptămână să reîmprospăteze florile. Au mers apoi și au ajutat-o pe Hanrieta la pregătiri. A doua zi Mihai le-a spus ălor săi că se duce la mănăstire să-și viziteze mătușa, pe Varvara și n-a mai venit acasă trei zile. Era răvășit, dar fericit. N-a povestit aproape nimic, căci Hanrieta știa de planul lor de la Ileana. Gheorghe Eminovici n-a luat în seamă lipsa tânărului, acum era major, și era obișnuit cu disparițiile lui de când acesta era în adolescență. Nici nu mai avea dreptul să se intereseze de viața lui particulară. Auzise de relația lui cu Veronica și nu-i plăcea că feciorul lui să strice casa unui mare profesor, așa că orice altă relație ce ar fi apărut în viața lui ar fi ajutat la depărtarea lui de femeia altuia.
Din ziua aceea, săptămânal plecau de la Ipotești către Iași două plicuri la fel, bleau deschis, culoarea unei zile de vară. Aveau același timbre și același destinatar, doar expeditorii erau diferiți. În săptămâna următoare plecau din Iași tot două plicuri asemănătoare, cu același expeditor, dar cu destinatari diferiți. Pe un plic destinatar era Eminovici Hanrieta, iar pe altul Cucăreanu Ileana. Poștașul dădea ambele plicuri surorii lui Mihai, că așa fusese înțelegerea. Venea des fiul căminarului pe acasă, că începuse să se minuneze și vecinii și cei ce vizitau familia. Seara dispărea, spunând că merge să se plimbe prin pădure, știindu-i dragostea pentru natură încă din copilărie și, știindu-l închis într-o tipografie în restul timpului cât era în oraș îl înțelegeau cu toții. Uneori o găsea pe Ileana chiar acasă la el, ajutând la unele treburi prin gospodărie Hanrietei și bucătăresei.”
Subliniez intenția dnei prof. Aneta Țâru Dumitreșteanu și o felicit pentru acest proiect major, un roman tematic viața Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu, însemnând o atenție mărită, imaginație bogată, succesiunea evenimentelor în construcția frazei, o muncă care impune un efort suplimentar pentru a fi și atractiv. Îi dorim spor la lucru și așteptăm finalul… lansarea! Îl felicit și pe dl col Mihai Doina pentru grija evenimentelor naționale, în special istorice și modul original de prezentare. Îi dorim multă sănătate!
„L-am ascultat pe dl col Mihai Doina cu plăcere, ca de obicei. Mă încântă talentul d-lui de a studia lucrurile deosebite și de a le prezenta în cenaclu. Asta presupune să iubești limba română și istoria noastră. D-lui se bucură din plin de acestea două, intervine apoi și talentul cu care ni le prezintă. Astăzi am ascultat o poezie a unui inginer, care este plăcută și m-am bucurat. Vă urez multă sănătate și să fiți prezent în cenaclu mult timp de acum încolo. Cu respect! O altă plăcere am avut-o astăzi ascultând-o pe dna prof. Aneta. Pentru început ne-a prezentat un pamflet plin de vervă și umor. Specific că dna prof. poate avea mult umor când voiește d-ei. Poate se întâmplă mai des. Piesa de rezistență a fost fragmentul intitulat „Prima întâlnire” dintr-o lucrare amplă în proză, despre Mihai Eminescu. Îl văd aici pe Eminescu în perioada de început a tinereții sale, când hormonii eminescieni își fac prezența. Jocurile pline de dragoste și cuvintele pe care le adresează Ileanei sunt încântătoare. Ne vedem pe noi, cititorii, la acea vârstă, însă desigur fără talentul lui Eminescu. Momentele de tandrețe, din fragment, sunt plăcute, iar momentele de tristețe, înmormântarea și pomana, sunt cu exactitate descrise. Dna prof. apelează pentru a-l cunoaște mai bine pe Eminescu și la altă tehnică, inserând în lucrare mai multe versuri. Mă amuză circuitul scrisorelelor din fragment, care făceau naveta între Iași și Ipotești. Sper că scrisorelele au avut succes pentru cei doi. Când romanul, care este în lucru, va fi gata, atunci folosind prolegomenele, voi discuta mai mult. Până atunci, urez dnei prof. inspirație, mână neobosită și succes!” (Dan Zanfirescu)
„Mă bucur de întâlnirea cu colegii de cenaclu și de creațiile d-lor atât de plăcute. Felicit pe dl Mihai Doina pentru interesul manifestat, de mult timp, față de evenimentele istorice legendare din țara noastră. Acestea sunt bine documentate și prezentate. Despre lectorul de azi, pot spune că ne încântă cu creațiile d-ei, atât în versuri cât și în proză. Versurile poeziei pamflet denotă interesul pentru actualitatea politică și socială din vremea noastră a acestei țări, fiind create pe o antiteză. Despre proză, putem spune că dna Aneta a ales să se ocupe de frumusețea, simplitatea și sinceritatea sentimentală existente în lumea satului între poetul Eminescu și fiica morarului. Sentimentul dnei Aneta exprimă, în lucrare, admirația pentru frumusețea gesturilor simple de tandrețe întâlnite mai ales în perioada tinereții. O felicit și îi doresc să ne prezinte în continuare și alte lucrări, cel puțin la fel de frumoase!” (Georgeta Iuga)
„M-am bucurat astăzi să audiez prezentarea dlui Doina despre valorile naționale și spiritul românesc. De asemenea, m-a fascinat și pamfletul dnei prof Aneta care a redat cu succes și pe un ton umoristic corupția politică a societății contemporane. Fragmentul din viitorul roman al dnei prof. m-a impresionat profund, iar povestea de dragoste prezentată m-a emoționat prin frumusețea și candoarea ei. Relația de iubire dintre Eminescu și Ileana strălucește într-o lumină idilică și-mi trezește admirația față de dragostea pură. Tonurile melancolice, din fragmentul prezentat, îmbogățesc profunzimea operei, arătând și întunericul suferinței ce la însoțit pe Eminescu alături de lumina amorului.” (Alexandru Gabriel Dinu )
Sâmbătă, 01 februarie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl drd. Cristi Rusin. O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu drag!