de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 17 iunie, Sf. Mc. Manuil, Savel, Ismail, Inochentie și Felix, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
„(Beție, boală grea) Stând zilnic lângă botoi,/ I-a sărit o doagă/ Și-a sunat la 112/ Urgent ca să-l dreagă. (Unui țăran) S-a trezit de dimineață,/ Cu gând să meargă la câmp./ A băut vinul cu greață/ Și-a-nceput să meargă strâmb” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
Prin materialul prezentat dna prof. Ecaterina Chifu a căutat să evoce un moment deosebit, 134 de ani de la urcarea la ceruri a Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu.
„(PREZENTARE „LUCEAFĂRUL” 07.06.2023 LA SALONUL NAȚIONAL EMINESCU, DE LA SALA BRÂNCUȘI, DIN PLALATUL PARLAMENTULUI) „Să-l iubim pe Eminescu, să-l iubim din tot sufletul! „Suflet în sufletul” poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi.
Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scenă istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind Ave Maria în literatura universală. Să-l prețuim pe Eminescu! Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale.
Eu, ECATERINA CHIFU am tradus poezia de dragoste eminesciană în limba franceză, cartea circulă pe internet în întreaga lume. Cartea a fost publicată de Editgraph în 2012 și 2016, Am publicat ediția bilingvă în 2022 la editura Amanda edit, iar în 2023 am publicat „Luceafărul” la Editura UZP, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea poemului, în anul 1883, în Almanahul Societății România Jună din Viena și în același an, în revista Convorbiri literare și revista Familia condusă de Iosif Vulcan. Pentru că era inadecvat să traduc „Luceafărul” cu sintagma „Étoile du berger”, am lăsat și în varianta franceză numele de Luceafărul.
Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că Luceafărul este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book.
Luceafărul este un poem filosofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/ moarte, vis/ realitate, nemuritor/ muritor, terestru/ astral, clipă/ eternitate, întuneric/ lumină etc.
Despre poemul „Luceafărul” Eminescu a scris :„Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc».
Această carte este o pledoarie ca Luceafărul scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul mondial UNESCO, pentru valoarea sa artistică, pentru ideile sale filosofice și mesajul poetic.
Am făcut cerere ca această capodoperă a literaturii române să intre în parimoniul UNESCO la Comisia UNESCO din România, la Comisia UNESCO din Parlamementul României, la Academia Română, cum a intrat și Miorița.
Eminescu are meritul de a reda în acest poem ca și în poezia La steaua relațiile spațio-temporale din cosmos, înaintea lui Einstein, realizând o formulă poetică a teoriei relativității: „Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau,/În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele –/ Părea un fulger ne’ntrerupt/ Rătăcitor prin ele.// Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea di’ntâi,/ Cum izvorau lumine;// Cum, izvorând, îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a ‘notul…/ El zboară, gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul, totul.// Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea ‘ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.// Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe. În franceză are aceeași fluiditate și muzicalitate: Luceafărul s’en alla. Ses ailes/ Poussaient dans le ciel/ Et milliers d’année passaient/ En autant d’instants.// Un ciel étoilé au-dessous,/ Au-dessus un ciel d’étoiles –/ C’était un éclair continu/ Errant parmi elles.// Et du chaos de la vallée,/ Tout autour de lui-même,/ Il vit, comme au jour premier,/ Que les lumières ont percé;// Car, surgissant elles l’entourent/ Comme des mers, à la nage…/ Il vole, pensée nostalgique,/ Jusqu’à ce que tout périsse;// Pas de limite où il arrive,/ Pas d’yeux pour connaître,/ Et le temps essaie vainement/ Du néant naître.// Ce n’est rien et pourtant c’est/ Une soif qui l’absorbait,/ C’est un grand abyme/ Comme l’aveugle oubli.
Eminescu este dorul nostru de absolut, de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale.
Cinste tinerilor care îl fac tot mai cunoscut pe Eminescu, prin videopoezie și audiobook! Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de poezie, fiind tradus în peste 150 de limbi din 250 de țări.
Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.”
(Fragment din CUVÂNT-ÎNAINTE: EMINESCU, GENIU UNIVERSAL)
„(VERONICA, IUBITA MEA) „Departe sunt de tine”, Veronica, „singur” într-o lume străină, și dorul de tine îmi arde sufletul. Vino, să-ți aud „glasul dulce” să-ți văd chipul „de înger palid” și ochii de „floare albastră”! Vino, să-ți văd „obrajii” ca „floarea de cireș”, să mă cuprinzi cu „brațe lungi și reci”! „O, vino iar în al meu braț/ Să te privesc cu mult nesaț/ Să razim dulce capul meu/ De sânul tău, de sânul tău”//. (De ce nu-mi vii?) Nimeni și nimic nu te poate înlocui în sufletul meu, deși: „În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei…/ Dar, oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!/ Căci tu înseninezi mereu/ Viaţa sufletului meu,/ Mai mândră decât orice stea,/ Iubita mea, iubita mea!” //(De ce nu-mi vii?)
Stau în Cișmigiu și sorb în mine lumina teilor care îmi amintesc de teiul nostru drag sub care ne-am îmbrățișat și sărutat de atâtea ori. Tu îmi apari „frumoasă și dulce” în rochie albă, lungă, tu, „mireasa sufletului meu”. Când „se cutremur plopii” văd cum te apropii cu pași ușori ca o „crăiasă din povești”.
Mi-e gândul doar la tine și aș vrea să zbor, „să te cuprind în brațe” să „mă pierd în ochii tăi” iar tu să surâzi „Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buzele dulci”(Dorința). De ce nu vii, să-mi umpli sufletul cu lumina ochilor tăi? Te chem să ne rătăcim pe „cărările din crânguri”:„Pe genunchii mei şedea-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei. // Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci… // (Dorința)
Te-aș privi la infinit, să-mi treacă „durerea din suflet”. Aș vrea să te strâng la piept și să „plâng de fericire”. Doar tu poți să vezi cum sorb din „ochii tăi senini” raze de iubire, cu care mă învălui drăgăstoasă. „Sufletul meu arde în iubire ca para” și brațele întind să te cuprind, dar ele rămân goale și tristețea mă apasă cumplit. Eu te-am „pierdut în negurile reci”, iubită Veronica și te chem pe tine să vii din „depărtări”, să fim doi copii ce se iubesc cu „atâta dor”. Singur și trist, eu îți înalț statuie în inima mea, ție, frumoasă și iubită femeie. Tu ai rămas în amintire în versurile mele:„Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.//” (Venere și Madonă)
Nu aș dori nimica „Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte.” (A frumuseții tale forme). Mi-e atât de dor de tine, iubita mea și eu scriu numele tău în atâtea feluri:„Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă/ Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! Cât îmi eşti de dragă,/ Cât de dragă-mi eşti…”(A frumuseții tale forme). Aș vrea să îți simt sărutările, căci „Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,/ Cu cât gura mea se-nfruptă, cu atât mai mult o cere.” (A frumuseții tale forme)
„Știi tu ce dragă-mi ești? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate astea – așa ne-a fost scris amânduror – prin despărțiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune.” (Scrisori:Eminescu către Veronica Micle)
„Astfel, viața mea, ciudată și azi și neesplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine. Nici nu știu de ce tu ești parte întegritoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o știu, căci nu mi-ar folosi la nimic, dar este o legătură cu tine neesplicabilă; de nu între viața ta și a mea, dar desigur între a mea și tot ce te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pământ.” (Scrisori: Eminescu către Veronica Micle)
„Veronică – e întâia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare, decât pe mine fără ca să nu te iubesc. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; D-zeu e inima noastră. Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic, și nimic, având totul.” (Scrisori:Eminescu către Veronica Micle)
Aș dori să fim iar împreună, să îmi umplu ochii de chipul tău, să văd cum:„Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior/ Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor.// Din încreţirea lungii rochii,/ Răsai ca marmura în loc/ – S-atârnă sufletu-mi de ochii/ Cei plini de lacrimi şi noroc.// (Atât de fragedă)
Dar, „Când amintirile-n trecut/Încearcă să mă cheme” (Când amintirile) aș vrea să fii cu mine, să simt cum „Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.” (Afară-i toamnă)
Tu mi-ai dăruit clipe fericite pe care nu le pot uita și aș vrea să fim iar împreună să-ți șoptesc:„Tu ești aerul, eu harpa/ Care tremură în vânt,/ Tu te miști, eu mă cutremur/ Cu tot sufletul în cânt.// Eu sunt trubadurul. Lira/ Este sufletul din tine,/ Am să cânt din al tău suflet/ Să fac lumea să suspine.”//(Catrene)
Vei înțelege oare câtă nevoie am eu de tine, „lumina sufletului meu”? „O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!/ Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,/ Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…/ Visez, ori e aievea? Tu ești în adevăr?/ Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr?/ Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept…/ O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept!”// (Apari să dai lumină!)
Îți citesc scrisorile și simt inima ta cum vibrează de iubire, de iubire pentru mine, cel cu care soarta neîndurătoare. Parcă te aud spunându-mi:„Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta/ Încetul, la o parte, şuviţele le-aş da,/ Senină să rămână, curată ca un crin,/ Icoana de iubire la care să mă-nchin.// Dar tu, ca un luceafăr departe străluceşti,/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu.//” (Veronica Micle – Să pot întinde măna)
Eu aș vrea să vin să te aud cum îmi șoptești:„Mă pierd, uitându-mă la tine,/ Cuprinsă ca de-un farmec sfânt/ Şi-n sufletul meu iar revine/ Dorul ce-avui pe acest pământ.// Şi, c-un amor fără măsură/ Dezmierd frumosul chip al tău/ Şi uit că a fost între noi ură/ Şi uit de câte sufăr eu.// Şi te iubesc ca şi atunce,/ Cu tot avântu-nchipuirii/ Şi cu acea simţire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii //” (Veronica Micle – La un portret)
„De-aş putea întrupa iubirea/ Ce simţesc eu pentru tine,/ Timpul şi nemărginirea/ Dânsa le-ar cuprinde-n sine…//Şi, de mi-ar fi fost dat mie/ Darul dulcilor cuvinte,/ Ca să-ţi spun în poezie/ A mea dragoste fierbinte.// Timpul şi nemărginirea/ S-ar opri din a lor cale,/ S-asculte destăinuire/ Inimii iubitei tale.”//(Veronica Micle – De-aș putea)
Aș vrea să îmi repeți vorbele de altădată:„Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…/ Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt/ Astfel, tu `n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.//Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare, când şi când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu păn` la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc.”// (Veronica Micle – Lumea toată, Lui X)
Da, iubito, e adevărat ce mi-ai scris:„ Noi visam eternitate în durata unei clipe” (Veronica Micle–Raze de lună)
Să cred că este adevărat tot ce ai gândit tu despre mine:„Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare, când şi când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu păn` la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc”//(Veronica Micle – Lumea mare)
Visez cu ochii larg deschiși, visez mereu. Visare. Poezie. Sărăcie. Doar tu îmi înțelegi sufletul meu arzător de poet.„Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Aceasta este, simplu zis, talentul… Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm.” (Împărăția cuvintelor) Durerea de a nu te avea lângă mine mi-a înnegurat sufletul, tu nici nu știi „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinții din părinți,/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinți?”(Ce suflet trist).
O, cât aș vrea să te am aproape, foarte aproape, să îți spun:„Cobori încet… aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,/ A ta iubire cu-n suspin arat-o,/ Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strângerii în braţe/ Pe veci pierduto, vecinic adorato!”//(Când însuși glasul…)
Tu rămâi idealul meu de femeie:„Tu, chip chinuitor de dulce,/ Tu, ideal în ochii mei,/ Tu, ce femeie între flori ești/ Ș-o dulce floare-ntre femei.” (Iar fața ta e străvezie)
Pentru mine clipele de fericire cu tine sunt cele mai frumoase:„Ah, mierea buzei tale am gustat-o,/ A buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului eu am furat-o,/ De ea mi-am răcorit suflarea eu.”// (Ah, mierea buzei tale)
Mi-e dor să te am lângă mine:„Să văd cum dormi… să te admir cu drag…/ Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,/ De pe condei eu mân-atunci retrag./ Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.// (Dormi).
Dar, tu scumpă Veronică, tu taci și eu mă zbat în chinuri grele, că nu te pot face fericită:„De ce în noapte glasul tău îngheață!/ Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare/ Frumosul trup, ¬– femeie zâmbitoare! / ¬Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?// Tu, blond noroc al unui vis deșert,/ Tu, visul blond unui noroc ce nu e,/ De-i mai veni, să știi că nu te iert.// Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie/ Și sărutându-te am să te cert./ Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.”// (Gândind la tine)
Când ai venit ultima dată aici, eu ți-am spus:Vero:„Nu vezi că gura-mi arsă e de sete/ Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi./ Copila mea cu lungi şi blonde plete?// Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,/ C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete./ Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.”(Iubind în taină) Eu, doar eu simt intesitatea iubirii tale:„Cu-amândouă mâinile/ Inima o ţii/ Şi îi simţi bătăile/ Repezi, dulci şi vii.” (Cu amândouă mâinile)
Cei ce ne urăsc nu știu că nu ne pot separa niciodată și eu le spun zâmbind:„De-or trece anii cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăcé,/ Pentru că-n toat-a ei făptură/ E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce.” // ( De-or trece anii)
Viața ne-a despărțit și nu am avut puterea să te aduc lângă mine:„Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,/ Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,/ Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.”(De câte ori, iubito!)
Mi-ai dat doar visul frumos al unei vieți de care nu ne putem bucura. „Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,/ Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,/ Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,/ Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.!//( Despărțire)”
Trebuie menționat, în acest context, vineri 16 iunie, Clubul Femina 2 de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu condus de dna dr. Lucreția Dediulescu a omagiat Luceafărul poeziei românești, la 134 de ani de la dispariție.
A urmat lectorul de serviciu, dl Răzvan Theo Chirac, cu un grupaj de microeseuri: „(„Te afli în ghearele unei cumplite boli a sufletului, melancolia” – Secretul meu/ Petrarca) Octavian Paler spune, în Caminante, că a fost atras în egală măsură de chemările clasicilor și romanticilor, chemări pe care le-a trădat cu aceeași fervoare. Mi se-ntâmplă, când călătoresc prin locuri cu istorie, să oscilez între clasic și romantic, neștiind unde să mă opresc. Solitar și concentrat, voyeur și flâneur în același timp, însoțit de aparatul de fotografiat, îmi dau seama că orice declanșare este într-o măsură mai mică ori mai mare atinsă de patos. Fotografia este elegiacă, potrivită unui nostalgic născut în zodiac racului. Prins în capcana melancoliilor, văd că prin decuparea unei clipe, toate fotografiile sunt martori ai trecerii imuabile a timpului. Revenind la chemările de mai sus, înclin să arunc ancora în portul romanticilor. Îmi place să cred că și cel mai pragmatic vizitator al ruinelor antice se simte, măcar pentru o clipă, umbrit de melancolie, dispus să-și amintească cel puțin un vers din elegiile romanticilor. Asta deși futuriștilor, mumiile mâncate de viermi și pietrele pe care au crescut mușchii le provoacă repulsie și greață. Pentru ei, lamentațiile romantice printre ruine ascund o ipocrizie. Cum adică să încetinești ritmul trepidant al vieții, agitația și ambiția de fiecare zi pentru a descoperi că timpul ne va sancționa vanitățile? Au oarecum dreptate. Ce să caute un pragmatic într-un cimitir? Nepăsători, se plimbă printre ruine, nefiind stăpâniți de bucuria secretă că sunt (încă) în viață.
(Geografia supune istoria?) „Trecutul îmi aduce mulțumire” spune Michelangelo în „Rime”. Și mie trecutul mi-aduce satisfacții. A-mi aduce aminte înseamnă că mă reîntorc la viață, așa cum îi șade bine unui rac. Trecutul îmi dă brânci spre călătorii în locuri cu istorie și relicve, atât de ispititoare, ca un miraj ce reflectă propria nostalgie. Cu fiice drum, bolnav de febră istorică, simt nevoia să arunc și mai adânc ancora în timp și spațiu. Imaginația o ia razna, „acum” devine „atunci”, tecutul mă contaminează și, din păcate, mă paralizează, nemaifiind capabil să pricep prezentul. Cum să te bucuri de foloasele trecutului fără a fi copleșit sau corupt de acesta e dilema cu care cu toții ne confruntăm. La Karnak, în templul lui Amon, „cel mai perfect dintre locuri”, în fața colosului lui Ramses, mi-amintesc că în urmă cu patru decenii, la Paris, mumia faraonului a fost întâmpinată la aeroport de garda de onoare prezidențială, chiar dacă acesta era mort de peste trei mii de ani. Celebrarea trecutului drept condiție a asumării identității. Trec de sala lui Tuthmes și, ajuns undeva în extremitatea nordică, un supraveghetor înarmat, văzându-mă curios, îmi face semn să-l urmez. Mă duce pe o ridicătură de pământ, de unde se vede întregul templu, dar și orașul Luxor. De dincolo de Nil, Teba mă ispitește, mormintele și templele țintuindu-mi privirea și povestindu-mi realități pe care mintea nu poate să le priceapă. La-ntoarcere, îi dau supraveghetorului un euro bacșiș și, printre sfincșii ce duc spre Nil, sub soarele după-amiezii târzii, îmi îndrept pașii spre fluviu. Mă așteaptă o noapte de navigat spre Egiptul de Sus, vegheat de ochiul lui Horus. Lumina piezișă a soarelui „încălzește” pietrele milenare, îmblânzind hieroglifele și siluetele incizate ale faraonilor. E o atmosferă care mărește iluzia istoriei. Aceste rămășițe au o putere hipnotică, evocându-mi trecerea și declinul. Tocmai am trecut pe lângă colosul lui Ramses și mi-am amintit de Shelley, cel care, impresionat de achiziționarea de către British Museum a unui fragment dintr-o statuie a faraonului scrie, cu două sute de ani în urmă, poemul „Ozymandias” (numele grec al lui Ramses). Cunoașterea trecutului, paradoxal, ni-l îndepărtează. Fiecare nouă descoperire aduce antichitatea mai aproape, dar o îndepărtează de simțire. Iar sentimentul pierderii, al deșertăciunii, e deosebit de prezent în astfel de locuri, unde Nilul curge printre necropole. Shelley ne amintește că, în pofida măreției de altă dată – „My name is Ozymandias, king of kings” – nimic nu rămâne… Doar nisipurile, terne, singuratice, nemărginite și pustii. Geografia supune istoria?
(De ce călătorim?) Nu călătoresc pentru ceea ce oamenii de azi numesc „entertainment”, adică pentru distracție, amuzament, plăceri immediate, relaxare. Și apropo de relaxare, numai relaxat nu pot spune că sunt atunci când îmi întrerup condiția de anticălător, evadând. Dimpotrivă, pentru mine orice călătorie înseamnă concentrare în solitudine, o experiență interioară și un prilej de clarificări. Pun întrebări și caut răspunsuri. La ce îmi folosește, de fapt, vizita la Piramide? Altfel spus, cărei nevoi adevărate din mine îi servește ea? Nu e de ajuns să spui: „Vreau să văd aceste lucruri cu proprii mei ochi” sau „Se află pe lista mea cu lucruri de făcut într-o viață” ori „E un loc faimos”. Aceste „motive” nu ne ajută să înțelegem adevăratele noastre nevoi. Nietzsche ne cere să privim viețile cu mai multă prețuire – atenția și devotamentul nostru sunt mărfuri care se găsesc în cantități limitate, resurse valoroase care nu ar trebui irosite.
(„Thereʼs an elephant, in the room, but nobody talks about it”) … Am mii de fotografii și sute de articole cu orașul de baștină. Mânat de pasiunea pentru imagine și și spațiu, fotografie și arhitectură, hoinăresc adesea pe străzi în căutarea caselor ruinate. Ce mă motivează? Dorința de a împărtăși… Când afli o astfel de casă, din orașul burghez ante și interbelic, primul impuls este dorința de a povesti ce ai văzut, ce ai simțit. Fotografia este completă abia atunci când transmiți ceea ce ai simțit în momentul revelației. Singure și abandonate, aceste case există. Simți nevoia să le readuci în atenția tuturor, să demonstrezi că merită să reziste în continuare. O gravă problemă a patrimoniului este mascată de complicitatea noastră, a tuturor. Este mult mai simplu să considerăm că nu e problema sau responsabilitatea noastră și că, negreșit, altcineva trebuie să se ocupe de aceste construcții. Sau – pur și simplu – sub povara vieții de zi cu zi, le ignorăm complet. O expresie din limba engleză rezumă exemplar paradoxul acestei situații: Thereʼs an elephant in the room, but nobody talks about it (Există un elefant în cameră, dar nimeni nu vorbește despre el). Inspirația o găsești la fața locului. Nu este necesară pregătirea unui scenariu dinainte. Doar un moment, să absorbi locul, „atmosfera”, după care să captezi vibrațiile într-o fotografie. Un proces foarte simplu. Puțin mai greu este să-l faci pe privitor să înțeleagă că această problemă îl privește direct. O altă problemă este că aceste fotografii se află la limita dintre fotografia artistică și fotografia documentară (de arhitectură). Dacă riști și dai frâu liber imaginației, tușa subiectivă a imaginii va dăuna caracterului documentar al fotografiei. Nici în extrema cealaltă nu poți cădea, pentru că prin natura a ceea ce faci încerci să sensibilizezi publicul. Iar fără un strop de emoție, acest lucru este imposibil. Se ajunge astfel la un compromis, tocmai pentru că în fotografia documentară trebuie să fii descriptiv în legătură cu obiectul arhitectual, nu cu sentimentele tale, iar fotografia artistică este taman pe dos. Fotografia ideală pentru o astfel de misiune este fotografia în scop documentar, în care se citesc, printre rânduri, lacrimile fotografului.
(Reflecții la o resetare de contor…) Recent, contorul aparatului de fotografiat s-a resetat și, după alte zece mii de cadre, a luat-o de la zero. S-a întâmplat în timp ce fotografiam oameni, în sala de festivități a palatului administrativ din oraș. Fotografiez de peste treizeci de ani, de când tata mi-a adus un aparat din Uniunea Sovietică, „Vilia”. Nu știu câte fotograme am făcut în acest răstimp. Nici nu prea mă interesează. Niciodată nu mi-au plăcut cifrele. Mi-a plăcut în schimb să mă exprim prin intermediul imaginilor. Ele mi-au prilejuit contacte umane modelatoare, portrete pe care am reușit să le păstrez în amintire și la care revin de fiecare dată cu emoție. Paradoxal, nu-mi plac (prea mult) oamenii, mai ales cei din ziua de azi. Sunt însă locuri și moment când uit de mizantropie. De-a lungul anilor, am învățat că nu va fi niciodată (suficient) timp pentru fotografie, în schimb este timp pentru a ne trăi viața. Am mai învățat că nu voi avea nicicând acces la subiecte la care au acces cei de la National Geografic și că trebuie să-mi caut inspirația pe dealurile din apropierea orașului ori printre oamenii locului. Să aprofundez fotografia esoterică, lumea din interiorul meu, să transform subiectul într-o cutie de rezonanță a propriilor sentimente. Singura temere este în legătură cu privitorul. Învățăturile esoterice sunt subtile, cunoscute doar de inițiați, mistici, maestri. Ce mă fac dacă printre privitori nu găsesc astfel de oameni?
(Mircea Homescu –„Omul trebuie să fie mereu om; iată o formă excepțională de tautologie”) „Suntem, în bună măsură, suma întâlnirilor de care am avut parte” spune A. Pleșu în „Față către față, întâlniri și portrete”. În ceea ce mă privește, întâlnirea cu medicul Mircea V. Homescu s-a produs sub o stea norocoasă. O șansă de care mă simt obligat să dau seama. L-am cunoscut pe Mircea V. Homescu târziu, în anii senectuții, prin intermediul profesorului Traian Gh. Cristea, cu prilejul cenaclului literar de la școala unde-mi desfășuram activitatea: un om liber, nonconformist, cu idei radicale, cordial, plin de umor, atent la nuanțe și, în adânc, nemulțumit de sine și de destinul său. Un om de o miraculoasă consistență, cu vocația scrisului, aflat întotdeauna în linia întâi a dezbaterilor pe diverse teme: politice, religioase, sociale, literare ș.a.m.d. Pe noi, cei mai tineri, ne stimula prietenește, ne asigura că performanța noastră a fost percepută. Citea enorm și te îndemna și pe tine s-o faci. Iar recomandările sale în materie erau riguroase și persuasive. Iubea foografia și adeseori încingeam polemici pe marginea acestei modalități de expresie. Binevoitor, mi-a dăruit un album intitulat „The perfect portrait guide/ how to photograph people” unde, pe pagina de gardă mi-a scris, ca o concluzie: „Cu toate aceste decepții halucinante, portretul rămâne truda sublimă (…inutilă?) de a încerca să insufli viață într-un chip imobil… pe care tu l-ai dori viu”. La ziarul local „Sensul râmnicean”, doctorul ni s-a alăturat de la bun început, semnătura sa dând greutate acestei publicații atât de iubite în spațiul cultural. Pe pagina a doua, opinia sa era așteptată cu maximum de interes. „Fin și lucid cugetător” (cum spune Traian Gh. Cristea), „neobosit scormonitor prin cărțile fundamentale”, medicul se confesa într-un eseu: „Toată viața am reacționat comportamental atât după comanda rațiunii creierului, cât și după comanda rațiunii inimii (afectivității), cum zicea Blaise Pascal. Pentru ca – în final – să regret tot ce am făcut după… inimă, respingând rațiunea… cămătărească, dar utilă. Este tardivă constatarea și, mai ales, irecuperabilă… naivitatea idealistă”. Oltean de origine, avea o inteligență ascuțită și un haz molipsitor. Cunoștea realități zguduitoare precum universul concentraționar, trecuse prin situații limită. La începutul anilor 2000, mă număram printre colaboratorii săi, alături de Matincă Costea și Mihai Sarca, la emisiunea radiofonică „La taifas cu un nonconformist”. A fost o perioadă fastă, în care am învățat din experiența sa de gazetar, o perioadă în care-mi repeta „Nu uita, rareori se întâmplă ca o treabă bună să iasă din primul efort”.
Lectorul de astăzi, dl Răzvan Chirac geograf de profesie, pasionat de imagine și spațiu, fotografie și arhitectură, este o figură culturală a spațiului numit Râmnicu Sărat. Scrisul pentru D-sa constituie un alt mod existențial, căutând să fie cât mai convigător în răspusurile la întrebările care îl frământă, alegând cuvinte adecvate pentru o înțelegere cât mai clară a demersului său. Scrie cu sufletul și mai ales în eseul închinat medicului și omului de cultură Mircea V. Homescu pe care l-am cunoscut și am discutat cu dlui în câteva ediții ale emisiunii „Dincolo de cuvinte” de la TVSat și căruia orașul îi datorează Spitalul Municipal de astăzi. Felicitări! Îl așteptăm la o nouă lectură. Mulțumim și dnei Ecaterina Chifu pentru materialul evocator!
„Lectorul de astăzi, în persoana dlui Răzvan Theo Chirac ne-a prezentat un corpus de însemnări, eseuri sau tablete literare a căror tematică este foarte diversificată. Stilul d-lui îmi este cunoscut de ani buni, temele predilecte pe care obișnuiește să le abordeze fiind călătoria, fotografia, istoria și geografia locală, dar și diverse reflecții personale. Textele d-lui îmi aduc aminte de un autor pe care îl citează destul de des, inclusiv în materialul prezentat astăzi, Octavian Paler, care avea un volum publicat în 1974 la Ed. Albatros, intitulat Drumuri prin memorie. Există și alte nume la care se raportează lectorul de astăzi, între care Petrarca, Nietzsche, Schopenhauer și regretatul medic Mircea V. Homescu. Îmi place stilul d-lui, chiar dacă este intransigent și poate deranja. Rămâne un condei valoros.” (Cristi Rusin)
„Remarc la dl prof. Chirac setea de cunoaștere și de aici dorința de călătorie. Dumnealui a mai publicat anterior cărți de călătorie: Călător pe Valea Râmnicului Sărat, Italia note de călătorie, care m-au impresionat. Dorința de a asimila cunoștințe l-a dus în Egipt, fascinat de vechea civilizație a egiptenilor. Dumnealui este totdeauna însoțit de aparatul de fotografiat și imortalizează tot ce vede în călătorii. Mi-a plăcut că nu este o scriere seacă stil reportaj, pentru că este încărcată și de figure de stil. „Lumina piezișă a soarelui „încălzește” pietrele milenare, îmblânzind hieroglifele și siluetele incizate ale faraonilor. E o atmosferă care mărește iluzia istoriei. Aceste rămășițe au o putere hipnotică, evocându-mi trecerea și declinul.” Paralelismul făcut între propriile observații și opera lui Shelley, poet englez, privind deșertăciunea acestei lumi m-a impresionat. „…Nilul curge printre necropole. Shelley ne amintește că, în pofida măreției de altădată – „My name is Ozymandias, king of kings” – nimic nu rămâne… Doar nisipurile, terne, singuratice, nemărginite și pustii. Geografia supune istoria?” Într-un alt eseu De ce călătorim? vorbește de nevoia interioară de a cuceri spațiul și timpul pentru a-și îmbogăți ființa interioară. Dl prof. are o exprimare poetică în acest eseu, reflectând asupra
necesității unei fotografii artistice, care să emoționeze sau a uneia pur documentare, care să aducă un plus de cunoaștere. „Fotografia ideală pentru o astfel de misiune este fotografia în scop documentar, în care se citesc, printre rânduri, lacrimile fotografului.” Îl felicit pentru frumoasele cuvinte în care l-a descris pe omul de o vastă cultură doctorul Mircea V. Homescu.” (Ecaterina Chifu)
„Astăzi, în cadrul ședinței de cenaclu am audiat un material inedit al cărui autor este dl prof. Theo Chirac. Dumnealui a venit în fața noastră cu un grupaj de eseuri în care ne-a reprezentat mai multe locuri pe care ca geograf și ca om dornic de cunoaștere le-a vizitat și în cazul acestor eseuri a fost necesar, ca mod de expunere descrierea pe care autorul a folosit-o în mod deosebit. Dintre procedeele artistice care stau la baza descrierii și le întâlnim în aceste eseuri este epitetul ornat. „Nisipurile terne, singuratice și pustii.” Două dintre aceste eseuri sunt de fapt niște întrebări pe care autorul și le pune și cu răspunsurile date caută să ne sensibilizeze și nouă dorința de călătorie, de cunoaștere a istoriei și în același timp să înțelegem și să descifrăm mai bine importanța fotografiei. Ne explică deosebirea dintre fotografia artistic și fotografia documentară. În ultimul eseu vine în fața noastră cu un portret al renumitului doctor Mircea V. Homescu scriitor și eseist râmnicean. Îl mai așteptăm și altă dată.” (Aneta Țâru Dumitreșteanu
„A vorbi de Eminescu este foarte mișcător, emoționant, legat de această perioadă de comemorare a operei eminesciene. Consider că Eminescu trebuie privit mai mult decât un geniu și cred că este ceva divin, deoarece opera sa este o adevărată minune din care cel ce se hrănește devine la rândul său divin. Referitor la expunerea lectorului am avut o revelație, în sensul că numai cine călătorește trăiește. Călătoria poate fi fizică sau mentală. Important este să călătorești. Deasemenea, am reținut și meditat la eseul privind Egiptul, prin care ne-a dezvăluit faptul că baza eternității este firul de nisip, deoarece la baza piramidelor stă firul de nisip. Nu călătoriți pe Nil, s-ar putea să vă-ntâlniți cu un crocodil! Mulțumesc lectorului pentru faptul că este un poet al imaginii și faptul se confundă dânsul cu un aparat de filmat. Îl mai așteptăm!” (Adrian Câmpeanu)
„Lectorul de astăzi, dl prof. Răzvan Chirac este un profesor deosebit, pasionat de geografie, de fotografie și istorie. Aceste pasiuni știe să le redea în niște eseuri deosebite. Am reținut o frază deosebită: „A-mi aduce aminte de trecut, înseamnă a mă întoarce la viață.” Descrie frumos, cu lux de amănunte întâlnirea cu piramidele și faraonii. Prin întrebarea De ce călătorim? ne explică că nu pentru relaxare, ci pentru a vedea cu ochii noștri importanța locurilor respective. Deosebită este descrierea omului de cultură, medicul Mircea V. Homescu. Îi mulțumesc pentru eseurile prezentate și-l felicit în mod deosebit.” (Ana Sterescu)
„Dl prof. și scriitor Chirac ne-a adus aminte de viața prin care am trecuit cu toții, dar fiecare rămânând cu amintirile proprii. Am trăit în acest oraș de la zece ani și cunosc amănunte din descrierea domnului profesor. Despre dr. Mircea V. Homescu am amintiri frumoase, printre care concursuri sanitare organizate de dumnealui. Sunt amintiri frumoase. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că în viața mea am cunoscut multe personalități după care mi-am ghidat existența.” (Valeria Popa)
„Pe bolta cerească a cenaclului o „stea” a reapărut printre stelele universului. În credința populară acest fapt ar sugera o renaștere, ivirea zorilor unor bune izbânzi a cenaclului și disponibilitatea Divinității de a-și întoarce atenția către cenaclul nostru. Cenaclul a trimis Divinității pe bunii săi membri.Cred că din scest motiv Divinitatea ne-a trimis un înger pentru a compensa ceea ce a primit de la noi. Acest înger are numele Răzvn Chirac și îi spunem românește: Bine ați revenit la cenaclu! Cenaclul este onorat de prezența și de talentul literar-artistic al D-sale. Noi îl cunoaștem ca un profesor de geografie iubit de elevi și de colegii de cancelarie, un fotograf profesionist, de curând este directorul Bibliotecii Municipale Corneliu Coposu Râmnicu Sărat. Creația D-sale este clară, surprinzătoare și plină de magia cuvintelor minunat alese. Opera d-sale o asociez cu dispozitivul „caleidoscop” – format dintr-un tub în care sunt montate 4-6 oglinzi În oglinzile acelea se reflectă imagini în simetrii controlate. Prin creațiile dlui Chirac am reușit să cunosc frumusețile naturii de la noi, dar și din Italia. Am aflat despre peisajele Văii Râmnicului, despre secretele picturii bisericești din Roma, despre… , iar azi am luat la cunoștință despre o serie de impresii despre viață (melancolia) și despre călătorii. Dle Chirac vă felicit pentru tot ce ați realizat și prezentat în cenaclu și în expoziții! Dumnezeu să vă ajute să fiți sănătos pentru ca să puteți crea în continuare!” (Mihai Doina)
„Îi mulțumesc dnei Ecaterina Chifu că a deschis ședința cenaclului cu Mihai Eminescu. Despre lectorul de serviciu, l-am cunoscut pentru prima dată când s-a editat ziarul Sensul râmnicean, urmărindu-i cu interes articolele pe care le scria. Este o fire ca o albină. Scrie frumos, dar atunci când nu-i convine ceva înțeapă. I-am citit cu plăcere cărțile și reportajele de pe Valea Râmnicului Sărat și Valea Milcovului. Felicitări!” (Costică Drîstaru)
Sâmbătă 24 iunie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl Mihai Doina. Vă așteptăm, cu drag!