de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 01 martie, Sf. Cuv. Mc. Evdochia; Sf. Cuv. Domnina (Sâmbăta Sfinților Cuvioși), ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dl col. Mihai Doina a lecturat la momentul in memoriam: „Respectând tradiția, azi, la zi de sărbătoare, celebrând venirea primăverii, am plăcerea să ofer un mărțișor… vocal (datorită situației) tripletei de aur a cenaclului: Mircea V. Homescu, Matincă Costea și Smarandache (Manea) Agheană. V-am pregătit istoricul, semnificația și legenda mărțișorului.
Sărbătoarea de azi este specific românească și vine de la strămoșii noștri tracii. Primele mărțișoare au apărut încă de acum 8.000 de ani. Pe vremea dacilor mărțișoarele erau confecționate în timpul iernii și constau din pietricele albe și roșii înșirate pe o ață. Bogații confecționau mărțișoare din monede atârnate de fire subțiri de mătase sau de lână, vopsite în negru și alb. Monedele din aur, bronz, sau argint indicau statutul social.
Mărțișorul era purtat toată luna martie. Dacii considerau că aceste amulete aduc fertilitate, frumusețe, noroc și vreme bună, precum și prevenirea arsurilor din cauza soarelui. Este și explicația oferirii mărțișorului doar la partea feminină.
Roșu și alb, din șnurul mărțișorului, apare împreună cu legenda babei Dochia, care își trimite fiica să spele haine la râu, pe timp geros și cu burniță. Fiica plângea și spăla. A apărut un tânăr care se numea Mărțișor. Aflând de ce plânge fata, el i-a oferit o floare, pe care i-a prins-o în păr și a îndemnat fata să spele încă o dată hainele, care au devenit deodată albe, curate, precum erau noi. Acasă, mama cea rea a văzut floarea din părul fiicei. Crezând că a venit primăvara, bătrâna a pornit cu turma de oi pe munte. Pe drum vremea era frumoasă, iar bătrâna a renunțat treptat la cojoacele pe care le purta… și erau zece de toate. Dar în vârful muntelui bătrâna a fost prinsă de burniță. A apărut și tânărul Mărțișor și a transformat oile și bătrâna în pietre. De atunci roșu și alb simbolizează lupta între bine și rău, între iarnă și primăvară.
Bătrâna Dochia a existat în realitate, numele ei întreg: Evdochia. Rușii creștini-ortodoxi de stil vechi o sărbătoresc anual la 1 martie. În folclorul românesc am întâlnit șase babe și șase moșnegi. Echilibrul se păstrează. Babele: Baba Cloanța, Baba Dochia, Baba Hârca, Baba Novac, Baba Oarba, Ali Baba. Moșnegii: Moș Crăciun, Moș Ajun, Moș Martin, Moș Nicolae, Moș Ion Roată, Moș Ene. În limba dacilor „baba” semnifica: tată, preot, înțelept. Zilele babelor semnifica cele zece cojoace ale Evdochiei.
La vechii traci începutul anului se sărbătorea la 1 martie, luna care purta numele zeului Marsyas Silen, considerat inventatorul fluierului. Cultul său era legat de glia maternă și de vegetație. Acesta era considerat ocrotitor al câmpului și al turmelor. Acesta personifica renașterea naturii. Lui îi erau consacrate sărbătorile primăverii, ale florilor și fecundității naturii.
În literatură prima menționare a mărțișorului aparține lui Iordache Golescu. Dar și Tudor Arghezi face speculații asupra mărțișorului. Amintesc aici volumul Cu bastonul prin București. Prin pitorescul descrierii locurilor din capitală. Arghezi introduce și o glumă, pe care îmi permit să o transcriu: „Un giuvaergiu, ca să-și vândă firele miraculoase ale mărțișorului, a avut ideea să atârne de ele câte o mărturie, care a intrat în preț. Pe când se plătea firul, bijuteria era gratuită. Regula s-a stricat când bijuteria a început să fie vândută, devenind firul de mătase gratuit…”
…Vine repede și 9 martie, ziua de mucenici: atunci se suprapun două sărbători – ultima „zi a Babelor” și prima „zi a Moșilor”. Atunci se omagiază cei 40 Mucenici arși pentru credința lor. Noi, toți, cei vii, suntem obligați să-i omagiem cu 40 de pahare (dar nu goale, ci golite)”.
A continuat lectorul de serviciu dl Alexandru Gabriel Dinu, alias Alecsander Dinuenze, cu un eseu Spadasinul însetat de perfecțiune. Vă ofer lectura:
„(Spadasinul însetat de perfecțiune). În adâncurile Japoniei, când ceața dimineții îmbrățișează duios pădurile de bambus și felinarele de piatră aruncă umbre tremurătoare peste florile de lotus ce împodobesc grațios smaraldul iazului sihastru, o siluetă întunecată își ajustează pălăria de paie și pornește îngândurată pe o mică potecă pietruită. Tropăitul sandalelor de lemn reverberează domol printre parcelele rebele de iarbă ce se ivesc timid din pavajul drumului singuratic. Rozalii și pure, florile de cireș dansează în vârtejuri sublime de culoare, purtate suav pe melancolicul cântec de flaut al vântului pribeag. De pe ramurile arborilor înfloriți, alunecă melodios ultimile picături de rouă, în timp ce silueta misterioasă își continuă drumul. Roba neagră cu care se acoperea era zdrențuită și murdărită pe alocuri de roșiatice pete de sânge, prin barba lui aspră și neîngrijită trecea ușor boarea blândă și răcoroasă a dimineții. Un singur lucru strălucea la acest călător enigmatic, tăișul săbiilor încinse la brâu care revărsau scântei argintii sub umbra Porților Torii. Ecoul numelui său îngrozea toți spadasinii Țării Soarelui Răsare, Miyamoto Musashi. În copilăria sa, Musashi era un râu neîmblânzit, curgând haotic și cu o forță colosală spre marea învolburată a contradicțiilor lăuntrice. Între disciplinele riguroase ale artelor marțiale și chemarea unei libertăți primordiale, el a ales calea sabiei, transformată de mâinile sale într-un instrument al perfecțiunii. Săbiile mânuite de el depășeau stadiul de simple arme, ele deveneau o extensie a sufletului său însetat de desăvârșire. Tăișurile lor erau o punte între lumea văzută și cea nevăzută, un liman auriu al ordinii și clarității. Sub cerul nopții care era prins într-un dans etern cu stelele, tânărul Musashi a învățat să-și tempereze focul interior, să-și ascută mintea și spiritul la fel de bine ca tăișurile katanelor sale. Fiecare duel al lui Musashi era un spectacol de o frumusețe terifiantă, un balet între viață și moarte, în care mișcările sale păreau orchestrate de o mână divină. Într-un câmp luminat de razele trandafirii ale apusului, unde bambusul freamătă sub adierea patimașă a vântului, el își găsea echilibrul între forță și subtilitate. Mișcările sale erau precum valurile mării ce se rostogolesc neîncetat, o combinație de grație și brutalitate ce lăsa martorii fără cuvinte. În astfel de momente, katanele lui străluceau ambiguu sub soare, reflectând nu doar lumină, ci și dorința arzătoare de atingere a perfecțiunii absolute. Acum ca alte dăți, el călătorește singur pe drumul desăvârșirii, precum o cometă ce străbate infinitul. Ajuns într-o pădure de bambus, unde foșnetul frunzelor se contopește cu șoaptele vântului, el își scoate săbiile și începe un dans al perfecțiunii. Fiecare lovitură devine un haiku dumnezeiesc, iar fiecare mișcare un tribut adus universului. Tăișul sabiei sale despică aerul, creând o muzică mută, în timp ce el reflectează la conceptul de perfecțiune, la armonia dintre lumină și întuneric. Istovit de antrenament, se așează lângă o cascadă înspumată, desfăcând un pergament învechit și demonstrând că mânuiește arta înțelepciunii la fel de bine ca arta sabiei. Pe genunchii săi strălucește Go Rin No Sho-Cartea celor cinci cercuri. De data aceasta e pătat de cerneală și nu de sânge. El destăinuie pe pergament tainele acumulate îndelungul unei vieți dedicate auto-îmbunătățirii continue. Aici, gândurile sale despre strategie, viață și moarte s-au preschimbat în cuvinte șlefuite armonios, asemenea unor flori de cireș ce alunecă delicat pe pământul reavăn înecat de lucirile solare. El a văzut perfecțiunea nu ca pe un sfârșit, ci ca pe o călătorie, o căutare neîncetată de a transcende limitele umane. În fiecare duel, în fiecare lovitură, se afla un univers de cunoaștere. Totodată, el găsea ecouri ale acestei perfecțiuni în arta servirii ceaiului, în modelarea sublimă a vaselor de lut, în finețea grădinăritului autentic și în orice activitate mondenă ce, rafinată de voința și ingeniositatea umană, poate întruchipa desăvârșirea pură”.
Lectorul de astăzi, prin stilul său și ținând cont de vârstă, merge pe urmele eroului său, către perfecțiune. Mă înclin și îi urez drum bun, să atingă… perfecțiunea!
„Astăzi, în format restrâns, dar plin de valoare, reușește să ne intre în suflet tânărul nostru coleg Dinu Alexandru. Folosind cuvintele ca o spadă, încearcă să le mânuiască cu talent, dar și cu grație. Apreciind cultura japoneză, este un tânăr pe cale de a o iubi necondiționat. Privindu-l pe tânărul Dinu, fără să vreau, mă gândesc la un tânăr japonez, care se plimbă dimineața pe sub cireșii înfloriți, în buzunar având o carte cu haiku-uri și la cingătoare o catana. Cred că se duce spre maiestrul său, care pe lângă arta nobilă a mânuirii armei, îl va învăța și ce înseamnă răbdarea, curajul și devotamentul. Tânărul Dinu concentrează în scrierea sa rânduri pline de esență. Mă mir că își găsesc locul și cuvinte din domeniul artei armelor și din domeniul sensibilității. Aș vrea să îi amintesc că alături de haiku-ul japonez se găsește și limerick-ul englezesc. Tânărul nostru are un curaj extraordinar. Poate că, acum mii de ani în urmă, un tânăr japonez a trecut și prin neamurile sale de demult. Japonezii, când plecau la luptă, spuneau, strigătul lor războinic: „Tora! Tora! Tora!” Aș vrea să spun că acest cuvânt Tora, este folosit și de evrei, când se referă la cartea lor sfântă. Ce ne-a prezentat astăzi dl Dinu, sper să fie numai începutul unui studiu pe care să-l dezvolte în ani de zile. Minte are, deschidere are, cuvintele îi sunt la îndemână. Îl rog să le folosească. Aș dori să închei apunându-i: Tora! Tora! Tora! dl Dinu, pentru că meriți!” (Dan Zanfirescu)
„Surpriza zilei: a apărut un tânăr scriitor „japonez”, lângă un inginer „japonez”. În fiecare suflet doarme câte un talent. Dl Dinu a reușit să trezească talentul său, iar azi îl urcă deasupra celorlalte talente ale sale. Ceea ce ne-a prezentat astăzi, este în concordanță cu cerințele literaturii. Textul este îngrijit, elegant, reflectă gândurile și emoțiile autorului. Limbajul este entuziasmant, metaforic și uneori figurant. Acestea reflectă și lecturile pe care le-a parcurs. Creația prezentată astăzi este încântătoare și frumoasă, dezvăluind un suflet gingaș, visător și sensibil, dar mai dezvăluie și un „pix” inspirat, înzestrat cu imaginație multă. Stilul este îngrijit, elegant. Mi se pare foarte reușită alegerea primei zile de primăvară pentru prima lectură în cenaclu a unui coleg foarte tânăr, precum este primăvara între anotimpurile anului, iar vremea plăcută de azi, după cea geroasă și urâtă, arată că lectorul este în grațiile divinității. Azi s-au adunat mai multe zile de sărbătoare: prima zi de primăvară, prima lecturare în cenaclu și prima dintre „zilele Babei”. Tânărul dovedește o maturitate în exprimare. Felicit lectorul și îi urez un drum drept în cultura râmniceană și nu numai, zile senine și reușite fără număr!” (Mihai Doina)
Sâmbătă, 08 martie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Dan Zanfirescu. O săptămână frumoasă și spor la scris! Vă așteptăm, cu drag!