FLORICA CRISTOFOREANU

Despre câteva dintre aceste personalități ale orașului, inclusiv despre Florica Cristoforeanu, putem găsi date la muzeul din localitate, ale cărui colecții, aparținând secției de istoria culturii, au început să ia ființă, mai ales prin donaţii ale apropiaţilor și ale familiilor, începând cu deceniul șapte al secolului trecut.

Cântăreața lirică Florica Cristoforeanu, căreia îi dedicăm acest demers, a văzut lumina zilei la Râmnicu Sărat, la 16 mai 1886, ca fiică a lui Vasile Cristoforeanu şi a Anninei Rossi, italiancă de origine, copilărind, până după moartea tatălui, într-o casă care azi e declarată monument istoric.

Tatăl său, Vasile Cristoforeanu (1859-1896), a fost primar al urbei (1892-1895), considerat al doilea părinte al orașului, fiind recunoscut pentru modernizarea Râmnicului şi în primul rând pentru că a adus apa potabilă în oraş.

Făcând studiile juridice la Napoli (primul român doctor în drept din Italia[14]), Cristoforeanu o întâlnește aici pe Annina Rossi, sora unui coleg din provincia Abruzzi, cu care se căsătorește în 1883, tânărul cuplu stabilindu-se la Râmnicu Sărat în 1884.

Cum amintește și artista, s-a născut într-o familie înstărită, fiind primul copil din patru, menționând: pentru că m-am născut în luna florilor, mi s-a dat prenumele Florica.

Dovedindu-se un copil precoce, organizând concerte în curtea și în casa familiei, părinții se decid să o îndrepte spre studii de canto și pian, având primul concert la nici 10 ani, la începutul anului 1896, presa numind-o l’enfant prodige – copil minune.

Ca efect al morții premature a lui Vasile Cristoforenu (6 ianuarie 1896), din cauza situației materiale precare, Annina Rossi – Cristoforeanu se decide să se mute împreună cu copiii la București, unde Florica urmează Școala Silvestru și apoi este admisă, cu ajutorul lui Ioan Slavici și al soției sale, la Institutul Olteșteanu, administrat de Academia Română, pe care îl termină în 1904. După multe zile de chibzuință și tot felul de socoteli, familia decide ca ea să-și continue studiile de canto în Italia, la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano, aici absolvind cu brio în iunie 1907.

Întoarsă în țară, are un prim concert la Râmnicu Sărat și apoi la Ateneul din București, primind cronici favorabile din partea presei, după care se întoarce la Milano pentru a termina studiile private și a-și face debutul în rolul titular din Lucia di Lammermoor, sub pseudonimul de Cristina Floreanu, nume cu care cântă până în 1910.

Despre perioada studiilor la Milano și debutul său, artista ne-a lăsat o descriere amănunțită în cartea dedicată carierei sale, relatări care nu ocolesc lipsurile financiare, sentimentul despărtării de familie și relatarea eforturilor făcute de Annina Rossi pentru a-i asigura mijloacele necesare în vederea continuării studiilor.
În ceea ce privește debutul și primul său contract, observăm în amintirile Floricăi, sentimente contradictorii. Trecând peste fericirea absolut firească de a fi pe scenă, chiar într-un rol principal, artista dedică un întreg capitol al lucrării sale – Câteva considerații privitoare la cariera lirică – pentru a ne detalia jocurile de culise care se făceau în lumea scenei muzicale de la începutul secolului XX. Aflăm astfel înformații inedite despre impresariate și agenții, despre gaj, clacă și trac, precum și considerații ale artistei despre carierele lirice și viețile personale ale unor iluștri predecesori: Caruso și Darclée, neascunzându-și dezamăgirea că de pe urma marii Darclée a rămas puțin, excesiv de puțin.

Din fericire pentru noi, cu toate că o bună parte din fondul documentar strâns de soprană (jurnalul, corespondență, autografe și fotografii) a fost iremediabil pierdută în urma unui bombardament în 1945, artista reușit să strângă iarăși, cu ajutorul unor colaboratori, prețioase materiale, referitoare la perioada în care a activat (cronici și critici).

Începând cu deceniul doi al secolului XX, până în 1940, artista are o prodigioasă carieră lirică, jucând în opereta românească, opereta și opera italiană, la Roma, Milano, Genoa, San Carlo, cu turnee în America, Portugalia, Bulgaria, Danemarca și Norvegia și numeroase prezențe pe scenele românești.

În perioada în care a jucat ca primadonă în opereta românească (1910-1913), ofertă pe care a primit-o cu mare greutate[23] (considera că o carieră în operetă – gen liric minor– nu e tocmai potrivită pentru ea), artista a depășit 100 de reprezentații, neocolind nici orașul natal, interpretând alături de Leonard, Carussy, V. Maximilian și Nae Ciucurette în Orfeu în Infern, Povestirile lui Hofman, Studentul cerșetor, Prinț și Bandit, Briganzii, Vagabondul nemuritor, Fata muzicantului, Gheisha, Suzana, în opera Yolanda de A. De Monteforte, alături de artiști italieni[26], în Pandurul alături de Leonard și Grigore Petrovicescu.

Odată cu retragerea lui C. Grigoriu de la conducerea Companiei (august 1913), Florica Cristoforenu s-a hotărât să-și urmeze cariera în Italia, de unde primise o ofertă din partea agenției Biguardi.

Referitor la perioada 1910-1913, nu putem trece ușor peste idila dintre soprană și Leonard – prințul operetei, cu el confundându-se perioada de glorie a operetei românești.

Povestea de dragoste între cei doi artiști a început să se înfiripe pe podiumul scenei, ei fiind parteneri în numerose piese – pe podiumul scenei, se căutau și se găseau seară de seară. Idila care se desfășoară în turneele din țară, dar și în Triest, Viena sau Veneția, ia sfârșit odată cu căsătoria lui Leonard cu tânăra Elena Guriță, suferind atât el, dar mai ales ea, care plângea în cabină și ducea o viață retrasă, numai cu mama și cele două surori ale ei, fiind marcată de ruptura dintre ei.

Din ianuarie 1914, până în decembrie 1919, artista activează în opereta italiană, susținând concerte pe marile scene ale peninsulei, dar și în Uruguai, Argentina și Brazilia, primind cronici favorabile din partea presei. Mai dificilă, pe plan personal, a fost perioada de până la intrarea României în război, însă odată cu aceasta, în seara de 15/28 august 1916, spectacolul susținut la teatrul Quirino din Roma s-a transformat într-o manifestație de simpatie pentru țara ei.

Din ianuarie 1919, odată cu preluarea conducerii companiei Città di Milano, pe lângă cele opt spectacole săptămânale, trebuia să se ocupe și de administrație, repertorii, audiții, înjghebând montaje mai spectaculoase, cu costumații elegante, chiar luxoase.

Fiind pusă să aleagă între scenă și sănătate, artista părăsește scena și în februarie 1920 pleacă la Torino, unde se dedică vieții de familie.

În 1921 intră într-o nouă etapă a carierei lirice, în mare măsură fiind împinsă de către dirijorul Tullio Serafin, de această dată în operă. Debutul, în Madama Butterfly de G. Puccini, la teatrul Dal Vreme a vut parte de o primire călduroasă din partea publicului, ziarele înregistrând nu mai puțin de zece ridicări de cortină, lucru care demonstrează în modul cel mai concret posibil valoarea succesului. În anii următori, interpretează pe scenele italiene, roluri din numeroase opere, ca: Fata din Far West, Manon, Anima allegra, Carmen, Fedora, stagiunea de la Dal Vreme marcând începutul unei serii lungi și neîntrerupte de aranjamente, cântând în aproape 50 de opere, numai în Carmen de aproximativ 200 de ori, cutreierând lumea în lung și-n lat, din România la Capodistria, la Copenhaga și Oslo, de la Bolzano, Palermo, Cagliari și Triest, în America, Portugalia și Bulgaria.
Nu putem să trecem cu vederea nici stagiunile din București (1924, 1926, 1931-1932), nici articolele din presa râmniceană, care amintesc de ascensiunea artistei.

În 1940 se retrage definitiv din viața artistică, trăind în Italia, alături de fiica sa, ducând o viață modestă, cu ajutorul economiilor realizate în timpul activității.

În 1948 pleacă în America de Sud (cele două surori ale sale trăiau în Brazilia de 40 de ani), stingându-se din viață la 1 martie 1960, la Rio de Janeiro.

Cât despre personalitatea artistei, acesta s-a dovedit a fi o luptătoare, dacă ne gândim la condițiile în care și-a urmat studiile și a debutat, dar și o revoltată, arătând o deosebită deschidere în a demasca jocurile impresarilor, agenților și a artiștilor care obișnuiesc să plătească publicul pentru aplauze.

Un moment deosebit, care ne arată caracterul artistei, este atunci când refuză înscrierea în partidul fascist italian (soțul său, Gianni, era pe lista neagră a fasciștilor), riscând îndepărtarea de pe marile scene, necomentând faptul, evocat de baritonul Jean Atanasiu de la Opera Română, că de câte ori se afla la Palermo, a doua zi după spectacol își încărca brațele cu florile primite pe scenă și urca colinele pierdute în plante exotice până la piatra funerară cu inscripția marelui nostru revolutionar Nicolae Balcescu.

Volumul scris cu puțin timp înainte de moarte – Amintiri din cariera mea lirică – nu reprezintă doar o autobiografie, el reprezentând o adevărată istorie trăită a operei și operetei din perioada 1900-1950, gasindu-se aici informații inedite despre destinele unor interpreți, dirijori, impresari, despre legi nescrise din lumea spectacolului, despre condițiile de muncă ale artiștilor la începutul secolului XX și în Italia fascistă.

Capitolele de final ale volumului – Câteva observații cu privire la arta lirică și la educarea vocii – arată adevărate calități pedagogice, fiind un îndreptar pentru cei care doresc să afle informații folositoare nu numai despre calitățile necesare unui artist liric, educarea și întreținerea vocii, sau interpretarea vocală, dar și informații despre istoria muzicii.

Chiar dacă a trecut în neființă departe de patrie, artista nu a fost uitată, amintirea ei și a carierei sale fiind evocată după moarte în presa națională și locală, în articole din Contemporanul, Doina, Curierul de Slam Râmnic (în care se propune ridicarea unei statui a artistei la Râmnicu Sărat, idee întâlnită și la O. Moșescu, împreună cu propunerea unui festival local care să poarte numele artistei, Muntenia, amintind aici și placheta Rara avis de Constantin Marafet și Mihai Ceaușu, editată sub egida Muzeului Râmnicu Sărat, cu prilejul împlinirii a 110 ani de la naștera sopranei, fiind amintită și în publicațiile dedicate urbei de către autori ca Octavian Moșescu, Gheorghe Buzăianu și Dorin Ivan sau de istorici ca Valeriu Nicolescu.

În prezent, râmnicenii cinstesc amintirea celei ce spunea prin țeri streine că în orașul nostru a văzut întâi lumina soarelui, prin atribuirea numelui de Florica Cristoforeanu, Centrului Cultural din localitate, în 1996, pe fațada căruia se află și o placă comemorativă cu următorul text: OMAGIU/ MAREI INTERPRETE/ LIRICE/ FLORICA CRISTOFOREANU/ (1886-1960)/ FIICĂ DE SEAMĂ A/ RÂMNICULUI SĂRAT.

Tot aici o stradă îi poartă numele, iar la Muzeul Municipal Râmnicu Sărat, există un fond documentar, mare parte constituit prin donația lui Eustaţiu Cristoforeanu (1967), fond care conține fotografii, cărți poștale, documente, discuri de gramofon și patefon, cărți, articole din presă și obiecte, care fac referire la viața și activitatea artistei. Pentru mai bine de 30 de ani, a fost amenajată aici și o cameră memorială, care va fi refăcută după finalizarea lucrărilor de restaurare a sediului Muzeului. În Râmnicu Sărat o școală îi poartă numele lui Vasile Cristoforeanu, iar în 2009 a fost reeditată și autobiografia sopranei, acestea toate reprezentând prețuirea pe care râmnicenii o acordă Floricăi Cristoforeanu și familiei sale. (material preluat din revista limbaromana.org)